«

»

Nostalgia… micului Paris!

Parca este un facut, dar tot mai des facem apel la amintirile care ne evoca vremuri din tara noastra, in care viata era mai asezata, mai stabila din multe puncte de vedere, inclusiv in privinta constructiilor.

La fel cum ieri, spun cei de varsta a treia, mai la fiecare colt de strada sfaraiau pe gratare mititeii care, insotiti de tapi si halbe cu bere, ne imbiau la momente care mai de care mai reconfortante.

Sigur, o asemenea „liniste” purta amprenta unor ritmuri mai lente ale dezvoltarii societatii in ansamblu, perturbate fiind doar de cele doua conflagratii mondiale, evenimente care au determinat, cu prioritate, regandirea si adaptarea si a sectorului constructiilor.

Mai aproape de zilele noastre, anul 1990 poate fi considerat unul… revolutionar, cel putin pentru faptul ca el reprezinta granita pe care Romania a trecut-o de la… socialismul multilateral dezvoltat la integrarea in capitalism, vis spulberat timp de mai bine de 50 de ani din varii motive si situatii de conjunctura impuse de marile puteri ale vremii.

In acelasi timp, 1990 a fost si un adevarat berbec care a luat in coarnele sale posibilitatea schimbarii intr-un termen cat mai scurt a vechilor menta­litati privind constructiile in gene­ral, unde inca mai dainuie ideile si practicile asa-zis traditionale.

Si aceasta in ciuda faptului ca, in ultimii 15 ani, piata constructiilor din Romania a fost „invadata” de produse, tehnologii si logistica de tip occidental, singurele care asigura productivitate, calitate si eficienta atat pentru constructori, cat si pentru investitori.

Cu atat mai inexplicabile sunt situatiile in care ne complacem, neadaptandu-ne noilor exigente.

Dar, de fapt, despre ce este vorba?

In primul rand, inca nu exista un program de lunga durata care sa contureze ce vrea sa fie Romania in viitor, program care sa dea posibilitatea adaptarii politicilor sectoriale pe fiecare domeniu economico-social in parte.

De aici si activitati la intamplare, dupa ureche, folcloric adica, pentru ca fiecare face ceva temporar si nemo­tivat din punct de vedere financiar. Altfel nu se explica de ce apar tot mai des inadvertente intre ceea ce am dori sa facem si ceea ce se intampla practic.

Multa lume a salutat, prea devreme, introducerea cotei unice de impo­zitare de 16% in sistemul fiscal.

N-a trecut decat jumatate din 2005 si socoteala de acasa nu se prea potriveste cu cea din targ, silind pe aceiasi initiatori sa gaseasca noi surse de atragere prin taxe si impo­zite a sumelor necesare bugetului de stat, „vaca” din care trebuie sa se mulga toate fondurile necesare dezvoltarii armonioase si echilibrate a intregii tari. Se da acum din colt in colt pentru a se gasi noi resurse care, de fapt, sunt unele si aceleasi si care vizeaza si de aceasta data, in primul rand, pe contribuabilul „clasic”, adica pe cetateanul de rand.

Se avanseaza deja idei ca TVA sa fie 22% sau cota unica de impo­zitare 19%, in loc de 16%.

De la cetatean, oricat vrei sa „storci”, tot putin va fi, in timp ce de la marii contribuabili, greu pui mana pe banii datorati bugetului. La inceputul lui 2005, datoriile marilor companii erau de aproape 95.000 de miliarde de lei, iar cele ale firmelor mici si mijlocii de 70.000 de miliarde de lei, din care, pana in prezent, au fost recuperate sume nesemnificative din moment ce Ministerul Finantelor Publice, fortat de imprejurari, ia tot felul de masuri, neparasind vechiul obicei de reesalo­nare a sumelor restante de la marii datornici. Un singur exemplu pare ilar; cunoscutul ISPAT SIDEX Galati, aflat pe primele locuri in lume la vanzarile de metal, poate arunca sume deloc neglijabile pentru sponsorizarea echipei de fotbal de la Galati, iar obligatiile la buget sunt reesalonate sine die de catre MFP.

Un alt aspect este cel legat de licitatii, unde „romanul” nu prea are acces din cauza unor „ciudatenii” impuse prin caietele de sarcini chiar de romani si care favorizeaza, aproape in exclusivitate, firmele straine, de unde si banuiala si, poate, chiar realitatea unor foloase ascunse. Una dintre aceste prevederi este imposibilitatea participarii la licitatii daca esti dator la stat, in conditiile in care aceeasi firma nu-si primeste, tot de la stat, banii pentru lucrarile executate. Si atunci, cum sa aiba de lucru constructorii, in special cei mari si mijlocii?

Desi s-au intensificat „presiunile” patronatelor din constructii (ARACO, Patronatul Societatilor de Constructii etc.), pentru solutionarea grabnica a situatiilor cu care se confrunta cei in cauza, nimeni nu-i asculta si nu-i baga in seama.

Fluturam, tot mai insistent ori de cate ori este sau nu cazul, informatia ca 1 ianu­arie 2007 este data la care accedem in UE, fara sa explicam ca acest lucru, o data intamplandu-se, va conduce la injumatatirea firmelor din constructii. Este bine de stiut ca integrarea firmelor in noul sistem inseamna costuri de peste 1.000 de miliarde de lei. Adica, potrivit sursei ARACO, din cele 20.000 de societati existente (dar doar 2.500 puternice), in urma integrarii, 55% vor disparea, daca nu se grabesc sa se pregateasca pentru mediul concu­­ren­tial european care este foarte dur.

Si atunci, pe buna dreptate vom invoca tot mai mult „nostalgia micului… Paris, cand lumea statea linistita la un mic si o bere!



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2005/08/03/nostalgia-micului-paris/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.