«

»

Identitatea in arhitectura

Share

Toate tentativele de a umple abisul care separa arta de viata, fictiunea de practica, aparenta de realitate, tot ce suprima diferenta dintre artefact si obiectul utilitar, intre ceea ce este produs si naturalul ca atare, intre creatia care da forma si miscarea spontana, cei ce pretind gesturi artistice in orice nimicuri si fac din orice om un artist, abolind criteriile… demersurile… se trezesc acaparati de categoria nonsensului… De aici: „sensul desublimat si forma destructurata nu lasa nimic in urma lor, nu au nici un efect liberator“ (Jurgen Habermas, «La modernité: un projet inachevé» – Critique, nr. 413, octombrie 1981).

 

Critica Habermas, opera cunoscuta ca ofensiva impotriva tentatiilor autoreferentiale, ale artei contemporane, defineste arta cu ale sale productii artistice ce ar implica intelegerea acesteia in baza unei culturi specializate. Impotriva tentatiei autoreferentiale, autorul insista in special asupra faptului ca reusita estetica depinde fundamental de capacitatea operei de „a explora existenta“, de a reorganiza semnificatiile, de a imbogati structurile lumii traite. Astfel dezbaterea pe marginea unei opere de arta reusite este susceptibila nu numai de o experienta estetica ci si de o reorientare a existentei in plan cognitiv si normativ.

Exista tendinta tot mai intalnita astazi a descompunerii stratificatiilor traditionale. Pare ca complexitatea existentei umane in contextul noilor tehnologii si a noilor relatii internationale nu gaseste modalitatile de expresie in sistemul ideologiilor dominante. La ora actuala este dificil de spus in ce masura putem sa vorbim despre modernitate in arhitectura. Mostenirea sa ne-a parvenit sub forma unei opozitii radicale intre ceea ce este modern si ceea ce nu este. Astazi stim ca problema nu se refera la antinomia intre doua blocuri monolitice si suntem constienti de pluralitatea pozitiilor pe care cele doua entitati le presupun. Revizia la care arhitectura moderna este supusa dupa cateva decenii ne-a aratat existenta mai multor modernitati, ne-a relevat faptul ca arhitectura moderna este o constelatie si probabil recunoasterea multiplicitatii pe care o are la baza constituie unul dintre elementele caracteristice contemporane.

Astazi este permis orice: noi putem face totul si contrariul totului desi exista multe probleme pe care cultura arhitecturala contemporana le ignora sistematic sau refuza sa le ia in seama. In acest sens deplangem sfarsitul epocii eroice a arhitecturii moderne, cand dincolo de limbajul si de optiunile stilistice arhitectii se angajau intr-o viziune, uneori utopica, unde arhitectura nu era decat un mijloc de a atinge obiectivele mai generoase si de a concretiza o noua organizare sociala.

Arhitectura n-ar trebui sa fie supusa legilor pur functionale. Ea trebuie sa includa consideratii geo­grafice si istorice. Arhitecturile contemporane ar trebui sa includa dialogul intre istorie si modernitate. Procesul creatiei arhitectului opereaza plecand de la o structura preexistenta de care trebuie sa tina cont deoarece constiinta de a fi situat in timp si spatiu este prealabilul in toate constructiile identitare.

Criza arhitecturii moderne se datoreaza faptului ca aceasta s-a complacut in incercarea de a raspunde unor exigente care o depasesc, totul intr-o lume marcata de o multime de procese de dife­rentiere. „Arhitectura se desprinde progresiv de experienta corpului“ (Arturo Perez-Gomez, „L’architecture et la crise de la science moderne“ – Architecture + recherches, Bruxelles). Spatiul devine reprezentare si decor, supus unor reguli de compozitie, in interiorul carora au loc activitati. Arhitectura devine un simplu cadru sau un decor, ceea ce se pierde este capacitatea arhitecturii de a semnifica si a simboliza, adica dimensiunea sa poetica.

In acest sens nu este vorba despre a propovadui o simpla intoarcere, ceea ce ar insemna un nou eclectism. E vorba, dimpotriva, de a gasi rezolvari contemporane, intuitii de spatiu care se regasesc descoperite prin procesul de mate­matizare a raportului nostru cu spatiul. Este vorba deci despre regasirea experientei de raportare a corpului nostru la spatiu in masura unei stari de reprezentare pe care au aridizat-o, in timp, certitudinile metafizice. Cu alte cuvinte, cheia problemei ar fi aceea de a reinterpreta forta gandirii mitice in cheia traumatizantei experiente moderne.

Arhitectura fiind definitiv parasita de cultura frumosului pentru cultura performantei, a universalitatii, a evenimentului. Arhitectura nu mai trebuie sa simbolizeze puterea politica si ierarhia acesteia, nici sa inventeze noi sociologii de cartier, ea are acum sarcina sa releveze procese in curs, ea nu se mai adre­seaza constiintei ci senzatiei, sensului. Arhitectura nu mai cauta sa simbolizeze perenitatea institutiilor, ci emergenta, epifenomenul, avatarurile modei. Nu este de mirare ca si detaliile sale intalnesc dificultatile acesteia.

Arhitectura ia act de orasul construit, de un organism pe cale de a se dezvolta fara ea. Ea se impune in universuri inca difuze si insignifiante. Aceasta este capabila de a da sens subit unui spatiu pierdut, unei zone sau regiuni. Altfel spus arhitectura este responsabila de fabricarea unui avatar care va purta in el un dinamism, un moment identitar.

Cercetarea identitatii si a performantei din ce in ce mai ascutite duce la solutii ermetice. Un mediu inconjurator supradeterminat ramane mut la schimbarile constante ale societatii. La polul opus, adoptarea unei flexibilitati absolute produce „locuri fara calitati“ speciale. Am putea sa ne imaginam o fluctuatie intre neutralitate si specificitate, intre elementar si artificial, sau intre identitate si interpretare, un spatiu gradat intre deschidere si continuitate?

Aceasta miscare de idei se manifesta pretutindeni in lume: un exemplu il constituie conferinta „Interactiuni“ a scolii de arhitectura din Saint-Etienne unde Finn Geipel a explorat aceasta pista si a ilustrat aceasta cercetare in cinci proiecte urbane ale LIN – Agentia Europeana de Arhitectura, Urbanism si Design.

O alta actiune o reprezinta Expozitia de arhitectura contemporana din lumea araba, unde Institutul Lumii Arabe i-a gazduit pe Zaha Hadid si Jean Nouvel, doi arhitecti de talie mondiala cu prelegeri despre „Modernitate si Identitate in Arhitectura“. Ambii arhitecti au mentionat riscurile unei arhitecturi neancorate in contextul istoric, geografic, social si climatic al sitului care o gazduieste. Arhitectura trebuie sa se impregneze de contextul care o va naste, opunandu-se „clonarii arhitecturale“.

Climatul, istoria, geografia locurilor „furnizeaza indiciile necesare adaptarii la sit“. Zaha Hadid deplora modalitatea de a trai astazi ca acum 80 de ani. „Nu discutam de maniera in care traim azi“, a subliniat ea, adaugand faptul ca dezbaterea a nascut progresul, de fiecare data. Jean Nouvel sustine faptul ca ceea ce numim in chip voluntar detaliile ce caracterizeaza „placerea de a trai“ n-ar trebui sacrificate in profitul criteriilor functionale si de rentabilitate. Arhitectura trebuie sa amelioreze calitatea vietii prin folosirea ei. Ea are un rol important in dezvoltarea durabila incurajand creatia sau prelungind spatiile naturale.

Arhitectura moderna trebuie, inainte de toate, sa integreze notiunea de urbanism si sa adopte o vizi­une de ansamblu. Putem vorbi astfel de „sculptura spatiului“ mai mult decat despre construirea unor simple obiecte. Astfel incat „a lucra pornind de la istorie nu inseamna referire la trecut“, primul criteriu al contextului este actualitatea. Jean Nouvel critica principiul ideal si primejdios de tabula rasa si de constructie ex-nihilo care se intalnesc atat de des in ultima vreme. Eliberarea de istorie a unui loc – ignorarea regulilor sale – n-ar trebui sa aiba ca solutie: libertatea creatoare, in orice forma a ei. Arhitectii denunta supramediatizarea marilor proiecte in detrimentul problemelor reale ale noilor orase precum si situatia critica in care se gasesc anumite cartiere – gettouri. Identitatea nu mai poate fi doar decorativa. Identitatea efectiva este aceea a modului de viata. Nevoile si asteptarile utilizatorilor sai trebuie sa primeze in fata preocuparilor estetice.

Asadar, nu este vorba despre o noua ucenicie a arhitecturii. Nu suntem oare prea adesea sclavii intelectualizarii absolute a demersului? Oare n-ar fi nevoie sa fie dat totul uitarii? Si sa intrebam apoi de ce se fac, oare, acoperisurile inclinate si fatadele caselor sunt orientate tot timpul spre sud? Raspunsul n-ar trebui sa para banal: pentru a face apa sa se scurga si soarele sa intre mai lesne in casa?

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 38 – iunie 2008

 

Autor:
arh. George MITRACHE



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2008/06/30/identitatea-in-arhitectura/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.