«

»

Ctitori si martori ai istoriei: PALATUL COTROCENI (II)

Share

Datele si faptele legate de monumentalul Palat Cotroceni sunt edificatoare privind valoarea istorica si arhitecturala a unui edificiu reprezentativ din toate punctele de vedere. Este si motivul pentru care continuam sa va facem cunoscute alte aspecte legate de evolutia constructiva a ansamblului de la Cotroceni.

 

Dintr-un ansamblu cu profunda valoare in istoria ar­hitecturii ortodoxe si aulice, Cotrocenii erau redusi, fara biserica din inima incintei, la o arhitectura mireana, desti­nata institutiei prezidentiale.

Deviza monarhiei romanesti a fost Nihil sine Deo, conti­nuand traditii de secole. Ea trebuia pusa in opera, readucand in incinta Cotrocenilor biserica smulsa de pe fundatia ei mul­tiseculara.

Biserica Manastirii Cotroceni este si necropola voievodala. Intre anii 1863 – 1925, a functionat ca biserica parohiala. Apoi biserica fostei Manastiri Cotroceni a devenit loc de inchinare pentru familia regala si ofiterii superiori ai armatei. In compensatie s-a infiintat parohia Cotroceni – Razoare, construindu-se biserica enoriasilor in afara palatului. In 1949, biserica a fost desacralizata, iar in 1984 demolata.

Pe locul sacru, unde fundatiile bisericii demolate fu­sesera ascunse de ochii dictatorului, cu un strat de pamant si de vegetatie, s-a inceput, in iulie 2003, constru­irea unui Memo­rial dedicat familiei Cantacuzinilor. S-a reconstituit doar pronaosul fostei biserici, care fusese ridi­cata de Serban Cantacuzino la demnitatea de necro­pola domneasca.

Finalizarea lucrarii s-a facut pana la 16 septembrie 2004, cand a avut loc inaugurarea Memorialului de la Cotroceni in pre­zenta domnilor Serban si Gheorghe Cantacuzino, descendenti ai domnitorului. Tot atunci, Prea Fericitul Parinte Teoctist, Patriar­hul Bisericii Ortodoxe din Romania, inconjurat de un mare so­bor de ierarhi, a savarsit slujba de reinhumare a osemintelor lui Serban Cantacuzino Voievod si ale altor membri ai familiei sale.

Memorialul Cantacuzin a fost integrat in Muzeul Nati­onal Cotroceni, ca un martor si simbol renascut al momen­telor de maretie, dar si tragice, prin care a trecut capitala Tarii Romanesti si apoi intreaga Romanie.

In calitate de co-autor al proiectului, am gandit sa ma­terializam pridvorul si pronaosul (suprafata construita de 173,54 mp), cel din urma delimitat de doua arcade monu­mentale inchise cu geam. Pe latura estica, puteau fi percepute contururile fostelor spatii ale naosului si altarului; latura vestica includea portalul original.

Pridvorul Memorialului a fost re­creat cu arcadele care l-au marginit candva, folosindu-se coloanele de piatra re­cuperate, legate de arce consolidate cu tiranti. Pentru inceput, nu s-a pus un acoperis deasupra.

Pronaosul s-a reconstituit in intregime, introducandu-se in opera totalitatea elementelor arhitectonice ori­ginare: coloane, ornamente, deco­­ratii maiestrit sculptate in piatra s.a., care au fost inventariate si pastrate dupa demolare. S-au repus cele 12 coloane din piatra, toate piesele litice salvate, deosebit de valoroase, dupa o prealabila restaurare si completare.

Au fost aduse din Muzeul Cotroceni pietrele de mor­mant originale. Pastrand tipologia initiala, noile bolti s-au remodelat din rabit.

La exterior, in zidaria de inchi­dere a pronaosului, s-au rein­trodus ancadramentele moldovenesti de sorginte gotica ale fe­restrelor initiale si elemente din braul ornamental initial, sculptat in piatra. Acoperisul, in patru ape, a fost invelit cu tabla de zinc.

Zona naosului si a altarului a ramas marcata numai de perimetrul fundatiilor, in mijlocul fostului naos. In axa ver­ticala a turlei – Pantocrator, s-a amplasat o cruce de piatra, iar in centrul altarului s-a asezat piciorul Sfintei Mese.

Au fost reinhumate, in locurile ini­tiale, osemintele membrilor familiei Cantacuzino, adapostite un timp la biserica Fundenii Doamnei. Acestea au fost acoperite de remarcabilele placi funerare, ascunse dupa demolare in chiliile din par­tea de sud a clopotnitei de la Cotroceni. Dupa infiintarea de catre prof. dr. loan OpriS a muzeului Cotroceni, pietrele tombale au fost expuse si prezentate vizitatorilor.

In octombrie 2009 au fost fina­lizare lucrarile de recon­structie integrala a Bisericii Manastirii Cotroceni, exact pe amplasamentul initial al fundatiilor sale.

Revenind la ultima perioada, pe care am numit-o cea a RENASTERII CANTACUZINE, A RESTAURATIEI, vom observa ca anii 1977 – 1986 au adus o totala reinnoire in in­cintele Cotrocenilor.

Am putea sa caracte­rizam acea perioada prin deschide­rea pe care am avut-o, ca restauratori, fata de trecut si prin ambitia si vointa de a aduce la lumina tot ceea ce mai puteam salva, dupa atatea devastari produse de razboi, de anii postbelici si de cutremurele din 1940 si 1977.

Ne-am propus sa reinviem toate valorile inceputului, ata­tea cate au mai ramas, dandu-le o noua viata tuturor. Ascunse fiind de cele doua perioade anterioare, de eclectismul francez si romantismul Secession si neoromanesc, vestigiile autentice sunt repre­zentate de marturiile medievale cu virtuti estetice si constructive, caracte­ristice timpului voievodal.

Serban Cantacuzino, avandu-l arhitect pe fratele sau Mihail Cantacuzino si mesteri zidari si pietrari adusi probabil din Italia ori alesi dintre cei mai buni din tara, a fost un expo­nent de vointa si clarviziune, prin toate ctitoriile sale, aulice, crestin-ortodoxe. Personalitatea lui s-a remarcat in strategia militara si diplomatia europeana si in proiectele legate de edu­catie si de crearea instrumentului lingvistic national.

Visul Unirii romanilor este legat de Mihai Viteazul si nu este strain de ctitorul Cotrocenilor, Serban Canta­cuzino, fiind im­bratisat de Regele Ferdinand si Regina Maria. Prin traducerea literaturii religioase si remarcabilul monument de unificare a limbii romanesti, care este Biblia de la Bucuresti din 1688, domnitorul Serban Cantacuzino este sustinatorul unitatii lim­bii romanesti si a unitatii crestin-ortodoxe, in straiele Cartii sfinte, tradusa magistral si tiparita in conditii exceptionale.

Ansamblul de la Cotroceni a fost ridicat ca prinos adus Sal­vatorului Celui de Sus. Arhitectura lui era menita sa se impuna ca factor de putere, prin fastul aulic si voievodalele zidiri. Daca biserica, de el ctitorita, nu a mai ajuns pana la noi, decat prin croiala volumetrica si caracteristicile functionale, dar fara doua din turle, orientarea sa catre vestitul in timp monument al Basarabului Neagoe, Biserica episcopala din Curtea de Arges este dovada unei duble ambitii: atestarea descendentei pamantene si demonstrarea puterii.

Insemnarile lasate de con­tem­poranii voievodului, din prima perioada a Caselor domnesti, sunt edificatoare.

Ambitia restauratorului de astazi a fost de a pune in evidenta, din multincercata valoare, ceea ce a mai ajuns pana la noi, chiar daca, din cauza interventiilor in timp, marturiile erau numai frag­mentare. Dar cateva piese de exceptie pot fi expresia unor ambitii implinite.

Pe masura ce patrundeam in taine ascunse ochiului atatea secole, se revarsa asupra-ne un fel de secret al unei puteri care cucereste prin farmec si vigoare. Ni se relevau virtuti cardinale ale mestesugului, ale artei de­savarsite de a pune in ope­ra materiale precum piatra, caramizile, lemnul, nascand o arhitectura a puterii si credintei.

De unde atata rafina­ment si precizie, in alcatuiri spatiale ale unei lumi, ale unui mic univers, care prin ele insele aspirau, parca, spre sacralitate si durata?

Sa fi fost insasi vointa voievodala a unui domn instruit in inal­te cercuri apusene sau bizantine, domn care a adus o seama de schimbari comportamentale in viata de curte?

Fara indoiala ca acest ev mediu valah, coabitand cu renasteri apu­sene, nu se putea manifesta decat pe fagasul unei traditii a locului, traditie care a suferit, insa, influente benefice din orientarea antiotomana a politicii domniei si apropierea evidenta de curtea vieneza.

Fosta cuhnie a manastirii, exemplu unic, credem, ca si perfectiunea boltirii din trapeza alaturata, sunt ecoul unor rezolvari, cel putin de aceeasi forta cu cele ce au existat in casele domnesti, in seria de chilii si cele trei odai din incinta secundara.

Evident ca bucuria renasterii unor vestigii din ctitoria initiala a constituit suportul aplecarii cu deferenta cuvenita asupra celorlalte zone ale Palatului. Fie ca a fost necesar sa fie reimpros­patat putinul care a ajuns pana la noi, fie sa se interpreteze, in spiritul timpului, zonele golite de marturii, care nu au fost, nici ele, putine, s-a urmarit si am urmarit fara odihna restituirea unui intreg al demnitatii noastre.

La toate acestea trebuie sa mai adaugam si completarea vechiului ansamblu cu functiuni si spatii noi, puse sub semnul omagiului datorat trecutului si celor care au lucrat, la Cotroceni, ina­inte de noi.

Am trait un asemenea moment in relatie cu un spatiu, aflat deasupra chiliilor, care duce la un apartament, devenit, si prin gestul meu, mai mis­terios. Dupa ce s-a montat infrastructura boltilor de la coridorul asezat deasupra chiliilor si totul a fost decorat, am simtit nevoia sa fac ceva in me­moria ctitorului. Era in anul 1983 si am desenat schita unui vitraliu, dedicat memoriei lui Serban Cantacuzino. Se implineau trei sute de ani de la victoria repurtata impotriva turcilor care au ase­diat Viena. S-a stiut, si istoria a transmis acest adevar, ca daca n-ar fi fost strategia dezvoltata pe campul de lupta de Serban Cantacuzino si jocul lui dublu, turcii n-ar fi fost despre­surati si invinsi. Am montat acest vitraliu in peretele unui dressing si este si azi tot acolo. L-am intitulat cu smerenie Ochii stramosilor.

Exista in vitraliul pe care l-am desenat nu doar omagiul pentru ctitor ci si premonitia. Ba­tranul incruntat din vitraliu are in spatele lui tur­lele bisericii, demolate peste un an. Multimea ochilor reprezinta legamantul de veghe. Trecutul ne vegheaza faptele iar prezentul are datoria sa stea de veghe valorilor pe care le-am mostenit de la stramosi.

Am desenat acel vitraliu gan­din­du-ma si la noi, cei ce lucram la planseta de pro­iectare ori pe santier, in atelierele de executie. Lucram cu totii de parca ne-ar fi privit, de peste tot, ochii stramosilor, marcand astfel cei 300 de ani de existenta ai ctitoriei cantacuzine.

Credem ca si pentru aceasta ultima perioada, asa cum am facut-o si cu cele de mai inainte, trebuie sa fie amintit numele celor ce au fost in fruntea realiza­torilor. Am condus proiectarea desfasurata timp de aproape 10 ani coordonand o echipa devota­ta din INSTITUTUL DE PRO­IECTARE CARPATI care a acoperit toate specialitatile: arhitec­tura, deco­­ratii, mobilier, corpuri de iluminat etc., structura, instalatii, lucrari exterioare, peisagistica. Lucra­rile de constructie au fost executate de un colectiv excep­tional, afirmat si respectat ca lider in domeniu si dupa 1990, colectiv cunoscut sub numele de AEDIFICIA CARPATI.

Inginerul Petre Badea a fost in fruntea unei echipe de specialisti in lucrari de structura, consolidare si restau­rare, in finisaje de mare complexitate, fauritori ipsosari, sculptori in lemn si piatra, pictori, specialisti in textile, feronerie, lustre, vitralii etc., toti inzestrati cu talent si o pasiune fata de meserie si lucrul bine facut.

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 64 – octombrie 2010, pag. 12

 

Autori:
dr. arh. Niculae VLADESCU
ing. Petre BADEA

 



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2010/10/28/ctitori-si-martori-ai-istoriei-palatul-cotroceni-ii/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.