«

»

Ingineria cladirilor – Evolutia constructiilor (II)

Share

(Urmare din numarul 82 – iunie 2012)

 

Templul Greciei Antice

Templul grec era considerat sanctuar al zeilor, asadar nu era conceput ca un locas al credinciosilor. Ceremonia religioasa se desfasura in aer liber, in fata si in jurul templului ce adapos­tea zeii. Este interesant faptul ca grecii antici stabileau similitudini intre oameni si zei in ceea ce priveste infatisarea, actiunile si sentimentele, gasindu-i totusi pe acestia din urma nemuritori si supranatural de puternici.

Maiestria constructorilor Greciei Antice a fost indreptata spre tratarea exterioara a acestor edificii (fig. 1).

Templul era amplasat pe o inaltime in cadrul unei incinte sacre a orasului-cetate sau in interiorul ansamblului marilor sanctuare. In exterior, templul avea un portic continuu de coloane la unele temple acesta era dublu. Coloanele erau amplasate pe o baza in trepte in exteriorul si totodata, in jurul templului, dand impresia de accesibilitate, suprimand senzatia apasatoare, de mister, a zidurilor pline (asemanator templelor egiptene).

Structura de rezistenta a templului este preluata de la constructiile arhaice din lemn, fiind compusa din grinda si coloana de piatra. Distanta intre coloane era dictata de lungimea blocurilor de piatra de la grinzi. Peste coloane se asaza antablamentul care este alcatuit din trei parti: partea inferioara (arhitrava), ce constituie elementul de rezistenta; partea de mijloc (friza), care poate fi impodobita cu reliefuri; la partea superioara se gasea cornisa, mult iesita in afara, protejand antablamentul de intemperii. Distanta intre coloanele templului este dictata de rezistenta la intindere din incovo­iere a grinzilor din piatra (arhitrava) ce reazema pe aceste coloane.

Sisteme de executie. Materialul de constructie care va aduce consa­crarea constructorilor Greciei Antice este piatra. Pentru pereti se folosea piatra fara mortar, legatura facandu-se cu agrafe de metal sau lemn gudronat.

Pentru usurinta transportului si a mane­­vrarii, coloanele erau construite din tamburi, imbinati cu piese de lemn sau metal (fig. 2).

In vederea facilitarii ridicarii tambu­rilor, se lasau cepuri sau santuri cioplite, prin care se treceau franghii.

Coloanele se realizau cu o usoara inclinare spre interior, deplasand astfel centrul de greutate, fapt ce determina o stabilitate la rasturnare in cazul cutre­murelor. Aceasta inclinare se reali­zeaza prin taiere oblica a primului si ultimului tambur. Fetele de contact ale tamburilor se prelucrau numai pe conturul exterior, urmarindu-se o rezema­re mai buna; la mijloc, prelucrarea era grosiera, pentru a asigura rezistenta la alunecare (prin frecare).

Planseele se construiau din lemn si mai tarziu din piatra. Acoperisul este alcatuit dintr-o sarpanta de lemn, pe astereala careia se asezau tigle cera­mice sau de piatra (marmura).

Ordinul in Grecia Antica. Terme­nul „ordin“ este cel mai des intalnit la Platon, fiind sinonim cu „armonios“ (fig. 1). Trebuie subliniat faptul ca atentia constructorilor greci a fost indreptata in special asupra aspectului exterior al templelor. Ei transformau coloanele in sublime capodopere sculpturale, aco­perind grinzile, cornisele, peretii cu basoreliefuri liniare si figurative.

Ordinul se compunea din antablament, coloana si baza constructiei. Aceasta totalitate de profiluri si detalii sculpturale, ce pornesc de la structura de rezistenta stalp-grinda sunt coordonate intr-un intreg proportional si armonios.

Atributele ordinului doric sunt simplitatea si severitatea care degaja o expresie estetica de forta si barbatie.

Provenienta orientala a ordinului ionic se evidentiaza prin abundenta ornamentelor si se caracterizeaza prin eleganta, gratie si suplete. Ordinul co­rintic este derivat din ordinul ionic deosebindu-se de acesta prin aspectul capitelului, care are forma de cos tronconic, imbracat in foi de acant, de unde ies volute prelungite. Cariatidele sunt o varianta a ordinului grecesc, ele inlocuiesc fusul coloanei reprezentand figuri feminine asezate vertical (fig. 3). Platforma pe care se ridica ordinul era limitata de gradene, a caror inaltime nu corespundea pasului uman, ci era calculata din ratiuni estetice, in functie de inaltimea edificiului. La ordinul ionic, se interpune intre coloane si gradene un element nou – alcatuit din discuri suprapuse, cu rol de repartizare a sarcinilor ce provin de la coloana zvelta. Coloanele au caneluri cu sectiuni in arc de cerc tesit. Coloana dorica este robusta comparativ cu zveltetea coloanei ionice.

Capitelul este elementul de trecere intre stalp si grinda. Transmiterea sarcinii de la grinda se face prin intermediul capitelului. In cazul ordinului doric el este compus din doua placi, una patrata si cealalta rotunda.

Capi­telul ionic este alcatuit dintr-o placa patrata subtire, decorata cu frunze si una circulara ornamentata cu ove. Intre acestea se afla o placa cu volute de forma unei spirale, terminandu-se cu un ochi circular.

Arhitrava dorica, grinda de rezistenta a antablamentului era lipsita de decoratii. Friza, partea de mijloc a antablamentului, era alcatuita din pla­cute cu santulete verticale ce imitau canelurile (triglife) si placute ornamentate cu sculpturi (metope).

Constructorii greci au fost cei dintai care au folosit o cornisa a carei stre­a­sina a frant efectiv „lama“ apei pro­venite din precipitatii indepartand-o de peretii fatadei. Frontoanele ce incununeaza ordinul au aceeasi panta ca si cea a acoperisului. Sunt decorate cu sculpturi ce se inscriu in timpanul dreptunghiular.

Aplicarea ordinelor depindea de caracterul pe care avea sa-l primeasca edificiul; ordinul doric era adecvat templelor monumentale, pe cand cel ionic – interioarelor.

Scara umana. Grecii antici, pentru care zeii luau infatisarea oamenilor cu actiunile, reactiile si sentimentele lor, au creat o arhitectura fondata pe scara umana. Proportionalitatea cladirilor era legata de dimensiunile reale ale omului. Edificiile de dimensiuni monumentale (temple) avand la baza scara umana creeaza o impresie tonica, de exaltare si eroism, fara nimic apasator si coplesitor.

Modularea. Constructorii Greciei Antice au raportat toate dimensiunile edificiilor la o masura de baza denumita modul (fig. 3). Ca modul principal pentru calcularea dimensiunilor templului doric, grecii foloseau latimea triglifei (placuta cu santulete verticale din componenta antablamentului), iar la templul ionic modulul era diametrul inferior al coloanei. Modulul este intotdeauna in raport simplu cu dimensiunile tuturor elementelor templului. Proportiile si formele edificiilor gre­cesti, uimitor de simple si marete, izvorau din folosirea modulului ca mijloc artistic de compozitie. In afara de rolul sau estetic, modulul avea si un rol tehnic bine definit, si anume: dimensiunile elementelor de constructie din piatra se stabileau din timp, in functie de modulul de baza, ca sa poata fi taiate si prelucrate la cariere, iar pe santierul templului erau montate si finisate. Constructorii Greciei Antice nu aplicau sistemul modular prin calcularea mecanica a tuturor dimensiunilor, ci stabileau raporturile (intre inaltimea coloanei si diametrul, intre intervalele coloanelor sau intre inaltimea si lun­gimea arhitravei) in functie de ima­ginea considerata ideala si efectul de armonie.

Corectii optice. Arhitectii nu se limitau la determinarea matematica a imaginii edificiilor, ci le aduceau corectii optice. Ei curbau suprafetele plane si liniile orizontale, pentru a nu parea concave in partea de mijloc, intensificand astfel senzatia de elasticitate si forta. Coloanele marginale erau ingro­sate (cu 5 cm) si inclinate (astfel, intercolonada de la colturi se micsora), pentru ca lumina sa nu le reduca aparent si sa nu lase impresia de indepartare in evantai (din cauza efectului de perspectiva).

Teatrul. In Grecia Antica, teatrul ocupa un loc important, lucru evident si in capacitatea lui enorma (44.000 de locuri) raportat la numarul cetatenilor liberi ai Atenei – 90.000 (fig. 5). Aceasta constructie de dimensiuni mari era conceputa in aer liber cu gradenele asezate circular, pe panta naturala a colinelor, ceea ce reprezinta o solutie economica, privita comparativ cu cea a teatrelor cu infrastructura. Constructorii au asigurat o buna vizi­bilitate atat spre platforma circulara (orchestra) unde se desfasura spectacolul, cat si spre pavilion (scena), care servea drept fundal pentru actiunea dramatica si costumarea actorilor, dezvoltandu-se ulterior intr-un orga­nism complex.

In teatrul grecesc guverna o acustica excelenta, savant asigurata prin reflectoare: platforma gradenelor si peretele pavilionului. Pentru exemplificare, zgomotul caderii unei monezi pe platforma teatrului se aude in ultimul rand al gradenelor.

(Va urma)

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 85 – septembrie 2012, pag. 56

 

Autor:
prof. univ. dr. ing. Alexandru Ciornei



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2012/09/11/ingineria-cladirilor-evolutia-constructiilor-ii/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.