«

»

Teatrul National I. L. Caragiale Bucuresti (VI) – CONCEPTE IN PROIECTAREA INITIALA SI ACTUALA A TEATRULUI

Share

tnb iulie foto 1In continuarea seriata a descrierii conceptelor care au stat la baza elaborarii cumulate (anii ‘70 si actualul proiect) a proiectului T.N.B., ne vom ocupa, in acest articol, de zona de desfasurare a spectacolului.

In acceptiunea curenta a tipurilor consacrate de relatie intre zona pu­blicului si cea de desfasurare a spectacolului propriu-zis, se disting trei variante:

Sala de tip italian, in care scena (ca loc de desfa­surare a spectacolului) este imperios definita ca o cutie, ca un volum, cu deschiderea spre publicul din sala.

In volumul propriu-zis, in plan, se disting doua zone:

A. Scena propriu-zisa de joc, de cele mai multe ori dotata cu un turn a carui inaltime se determina in functie de multi parametri, dar mai ales de posibilitati, insa niciodata sub un hminim, determinat de tehnologia aleasa pentru scena.

B. Anexele scenei, buzunarele, care asigura schimbarea rapida a decorului intre actele piesei. Atunci cand conditiile de arie nu permit constructia a doua buzunare laterale si a unuia de fund, se pot realiza numai doua buzunare (preferabil unul late­ral si cel de fund); exista, desigur, si cazuri frecvente in care scena nu are decat doua buzunare laterale, dar, in acest caz, campul propriu-zis de joc este privat de posibilitatea asigurarii, de la caz la caz, a unei adancimi mari pentru spectacole.

Dotarea tehnica a acestui ansamblu volumetric este diversa, dar, in principal, planul orizontal al scenei principale are trape cu miscare verticala de complexitate foarte variata (trape etajate, incli­nabile etc.) si culisante cu miscare orizontala, dinspre scena principala spre buzunare.

In unele cazuri, trapele din scena principala sunt incastrate intr-un tambur turnant, dotare mai greoaie, dar care poate asigura un plus de schimbari de decoruri ale diferitelor acte.

De cele mai multe ori, aceasta miscare circulara este realizata prin dotarea scenei cu o turnanta asezata pe una dintre culisante si folosita in functie de hotararea regizorului si a scenografului.

Scena principala de joc este se­parata de sala de spectacol (de la caz la caz) cu o cortina metalica rezistenta la foc si, intotdeauna, cu una sau doua cortine textile (una cu actionare verticala si alta cu actionare orizontala), separate de buzunare prin cortine metalice, rezistente la foc si izolatoare la zgomot.

Imediat in spatele planului cortinelor sunt amplasati arlechinii, care, in afara de functia de pupitru tehnic, iluminat al scenei, mai pot servi si ca blenda de inchidere a campului de joc pe orizontala; in plan vertical, campul de joc se poate inchide (micsora pe inaltime) cu un oblon cu miscare verticala.

Turnul scenei asigura posibilitatea ridicarii in el, de la nivelul scenei de jos, a unor elemente de decor si bare, rivalte cu reflectoare, ciclorama.

In sala de tip elisabetan, scena (inconjurata pe trei laturi de public), sau in cea de tip arena (inconjurata pe toate laturile de public), cele doua tipuri nu necesita decoruri ci, in cele mai multe cazuri, numai recuzita usor manevrabila si care si obtureaza campul vizual al publicului. De aici, in mare parte, si un contact mai direct, mai sculptural, mai epurat, cu jocul actorului (este mos­tenirea extraordinara pe care ne-au lasat-o sec. IV i.H. in Grecia si sec. XVI in Spania si Anglia eli­sabetana).

Ca exemplu de excelenta sala elisabetana este Teatrul Tyrone Guthrie din Minneapolis, realizat in anul 1962 (demolat de curand si refacut).

O sala de tip arena de referinta este Arena Stage din Washington (care ofera si o posibilitate de transformare in elisabetan).

Remarcabila coincidenta: la ambele, in perioade diferite, succesive, a fost director Liviu Ciulei. Daca remarcam faptul ca cele doua teatre au marcat esential o perioada de mare efervescenta teatrala in S.U.A., vom defini implicit, inca o data, va­loarea in lume a lui Liviu Ciulei.

In afara acestei sali cu configuratie fixa, trebuie amintita categoria salilor transformabile in doua sau cele trei variante (italian, elisabetan si arena) ca si salile de tip atelier, a caror configuratie este determinata de oamenii teatrului. Dintre salile transformabile as putea sa amintesc, desigur, in primul rand, Sala Studio a Teatrului National Bucuresti, Sala Pictura si Sala Mica a aceluiasi teatru, Sala Principala a Teatrului National din Craiova, Loeb Drama Center (Harvard University – Boston), Sala Mica a Teatrului din Mannheim etc.

Dintre salile de tip atelier: Sala Atelier a Teatrului National Bucuresti, Sala Mica a Teatrului Odeon din Bucuresti, Teatrul Total al lui Saripinarli, Stadionul experi­mental al Teatrului National din Budapesta etc.

In concluzie, la salile de tip transformabil, deplasarea suprafetei de joc impune masuri speciale de asigurare a acceselor, iluminarii, implantarii de decoruri, amplasarea cabi­nelor tehnice etc.

Aceste randuri sunt numai o succinta trecere in revista a variantelor realizate sau numai proiectate ale suprafetelor de joc in raport cu publicul.

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 96 – septembrie 2013, pag. 16

Autor:
acad. prof. dr. arh. Romeo – Stefan Belea, membru corespondent al Academiei Romane

 



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2013/09/10/teatrul-national-i-l-caragiale-bucuresti-vi-concepte-in-proiectarea-initiala-si-actuala-a-teatrului/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.