«

»

POPP & ASOCIATII: Proiectul „Romania” (I)

Share

proiectul romania foto 5In articolul de fata se prezinta lucrarile de reabilitare si consolidare a Palatului Patriarhiei, monument istoric de o deosebita insemnatate nationala. Palatul a servit, vreme de aproape 100 de ani, drept sediu al institutiei legislative a Romaniei.

Consolidarea Palatului reprezinta un proiect de o dificultate sporita, data fiind dimensiunea cladirii, abundenta detaliilor de arhitectura si situarea acesteia pe un teren inclinat, nepotrivit pentru un astfel de imobil. Sporirea capacitatii seismice s-a realizat prin introducerea unui sistem de nuclee rigide din beton armat, conectate prin intermediul unor saibe rigide orizontale, iar contracararea efectelor terenului dificil de fundare s-a facut prin introducerea unui „zid exterior de sprijin” realizat din piloti conectati printr-o grinda masiva. A treia solutie implementata a presupus montarea de tiranti orizontali si verticali prin peretii cladirii, acestia fiind introdusi in cele mai lungi foraje realizate vreodata prin pereti in Romania.

 

Palatul monumental situat in zona cunoscuta drept „Dealul Mitropoliei” din Bucuresti trece, in prezent, printr-un amplu proces de consolidare si reabilitare, menit sa ii ofere capacitatea de a dainui in viitor cu aceeasi eleganta si grandoare ca si pana acum.

In cele ce urmeaza vom trece in revista lucrarile de reabilitare a Palatului Patriarhiei, dorind in ace­lasi timp sa evidentiem atributele unui exemplu de buna practica in domeniul consolidarii imobilelor ad­mi­nistrative de mare anvergura.

Demersul de consolidare a fost motivat de lipsa unei astfel de interventii generale si unitare asupra structurii de rezistenta a Palatului pana in prezent, precum si de recenta sa incadrare in clasa de risc seismic II. In egala masura, prin reabilitarea Palatului Patriarhiei, se asigura continuitatea unui imobil de marca, ce a fost martor al unora dintre cele mai notabile evenimente care au definit societatea romaneasca.

Consideram de o deosebita im­por­tanta asigurarea continuitatii punc­telor de reper construite. Astfel de cladiri au dobandit in timp valoare de simbol, conturand atat caracterul urban al orasului, cat si identitatea si statutul institutiilor pe care acestea le gazduiesc. Ne propunem, totodata, sa constientizam organismele administrative relevante cu privire la importanta consolidarii imobilelor de mare anvergura, aflate in folosul institutiilor centrale. Conservarea si prezervarea respectivelor imobile este vitala pentru mentinerea notiunii de stabilitate institutionala, marile cladiri ocupand locuri pregnante atat in spatiul urban cat si in mentalul colectiv al societatii.

Echipa de ingineri care a alcatuit proiectul de consolidare si reabilitare a Palatului Patriarhiei se bucura de o vasta experienta in domeniul consolidarilor structurale. Proiectele nota­bile indeplinite pana in prezent numara Palatul de Justitie din Bucuresti, Palatul Victoria, Grand Hôtel du Boulevard, Facultatea de Drept din Bucuresti, spitalul C.F. Witting, Biserica Evanghelica din Sibiu, libraria Carturesti-Carusel, iar in curs de realizare se afla proiectul de consolidare a Salii Palatului. Un alt proiect remarcabil este sediul Uniunii Arhitectilor din Romania, pentru care s-a mentinut si asigurat fatada cu valoare istorica, in interiorul ei integrandu-se o noua structura 2S+P+8E. Imobilele amintite sunt monumente istorice de importanta nationala sau locala, prezervarea lor fiind de maxima insemnatate.

Data fiind vasta experienta a proiectantilor in lucrul cu monumente istorice, solutiile stabilite pentru reabilitarea Palatului de pe Dealul Mitropoliei corespund cel mai bine intereselor tuturor partilor implicate in proiect. S-a putut aduce, astfel, imobilul intr-o stare de conformitate cu prevederile curente de siguranta seismica, si in egala masura, s-a realizat conservarea detaliilor relevante de arhitectura, ce contureaza identitatea deosebita a Palatului.

 

Scurt istoric al imobilului

Palatul care gazduieste in pre­zent sediul Patriarhiei Bisericii Ortodoxe Romane a fost ridicat la ince­putul secolului XX, urmand planurile arhitectului Dimitrie Maimarolu. Proiectul acestuia, intitulat „Romania”, a cas­tigat concursul international pentru anteproiectul Cladirii Camerei Depu­tatilor si a Senatului, organizat in anul 1890.

Amplasamentul stabilit la sfarsitul secolului XIX pentru viitorul Palat al Camerei era un loc marcat de istorie, care a gazduit, de-a lungul ultimelor secole, nucleul conducerii administrative si spirituale a tarii. Zona, care poarta acum numele „Dealul Patriarhiei” a fost confirmata drept centru al puterii in anul 1656, atunci cand domnitorul Constantin Serban „Carnul” a dispus ridicarea aici a unei asezari religioase ce devine 5 ani mai tarziu sediul Mitropoliei. Pana spre mijlocul se­colului XIX, in jurul Catedralei Mitropolitane s-a dezvoltat un complex impresionant, fortificat, desfasurat pe o platforma de aproximativ 220 m x 90 m.

Complexul, centrat in jurul Mitropoliei, a primit in timp, datorita stabilitatii institutiei bisericesti, importante atributiuni administrative. Astfel, dealul patriarhal a gazduit numeroase inscaunari domnesti si semnari de tratate supervizate de biserica, iar Divanul Domnesc, organul legislativ al vremurilor, si-a gasit aici, treptat, sediul. Obiceiul vremii spunea ca mitropolitul era mai marele boierilor, singurii cetateni cu drept de vot, dar, in acelasi timp, conform traditiei, acesta nu putea parasi Dealul Mitropoliei. Asezarea Divanului Domnesc (devenit apoi Adunare Obsteasca si in cele din urma Camera a Deputatilor) pe Dealul Mitropoliei a fost drept urmare fireasca pentru oranduirea tarii din vremurile respective.

In timpul secolului XIX ansamblul de pe Dealul Mitropoliei a fost martor al unor evenimente de mare insemnatate care au definit natiunea romana, pornind de la intocmirea Regulamentelor Organice (ce preced Constitutia din 1866), vegherea evenimentelor din 1848, alegerea lui Alexandru Ioan Cuza domn al Tarii Romanesti si inscaunarea lui in anul 1859.

Noua conducere a Principatelor Unite, urmata de conducerea repre­zentata de Carol de Hohenzollern, a dezbatut indelung necesitatea ridi­carii unui nou sediu al legislativului. Dezbaterile s-au materializat prin initiativa din anul 1890 a presedintelui Camerei Deputatilor, G. Gr. Cantacuzino, de a organiza un concurs pentru anteproiectul Cladirii Camerei Deputatilor si a Senatului.

Pentru jurizarea concursului au fost invitate personalitati de marca ale vremii, printre care  arh. Edmond de Joly (arhitectul Camerei Depu­tatilor a Republicii Franceze), si Paul Wallot (autorul sediului Reichstag-ului din Berlin).

Concursul a fost cu adevarat international, doar 5 din 37 de proiecte depuse fiind originare din Romania. Juriul a desemnat in anul 1891 proiectul intitulat „Romania” al lui Dimitrie Maimarolu drept castigatorul concursului. Printre motivele care au stat la baza hotararii juriului au fost luminozitatea deosebita a aulei de sedinte, si galeria circulara a salii, care permite accesul facil in aceasta. Ratiuni financiare au amanat insa inceperea lucrarilor, ea tergiversand vreme de 15 ani, pana in 1906. Dimitrie Maimarolu a semnat si alte edificii notabile ale perioadei, precum Cercul Militar Central din Bucuresti si biserica Sfantul Hara­lambie din Turnu Magurele.

Executia lucrarilor a inceput abia in anul 1906, construirea Palatului fiind prevazuta in patru etape. Desfasurarea evenimentelor Primului Razboi Mondial a curmat insa finalizarea edificiului, fiind realizate doar primele trei etape, in anii 1906 – 1908 (etapa I), 1911 – 1913 (etapa a II-a) si 1914 – 1916 (etapa a III-a). In acelasi timp, amploarea proiectului a fost redusa, micsorandu-se inaltimea aulei centrale, si renuntandu-se la simetria cladirii. Totodata, a mai avut de suferit si circulatia perimetrala continua, ce nu se mai poate realiza acum. Cu toate acestea, Palatul Adunarii Deputatilor a fost printre cele mai insemnate constructii ale vremii, ramanand, pana astazi, unul dintre marile edificii ale Capitalei, cu o suprafata desfasurata de aproximativ 16.250 mp.

Un detaliu interesant al proiectului intocmit de Dimitrie Maimarolu era faptul ca Sala Pasilor Pierduti (denumita in prezent Europa Cristiana), situata intre intrarea principala a cladirii si aula centrala, trebuia sa incorporeze si sa conserve, pe cat posibil, sala de sedinte existenta la momentul respectiv, locul unde se intruneau deputatii vremii. La demararea lucrarilor de consolidare acest fapt a fost confirmat, fiind gasite parti din fundatiile vechii sali sub pardoseala salii Europa Cristiana.

In anul 1906 proiectul viitorului Palat este examinat de catre Consi­liul Tehnic Superior, codus de ing. Anghel Saligny. In urma examinarii proiectului, Consiliul recomanda urmatoarele:

  • Determinarea „adancimii si largimii” fundatiilor in baza unor sondaje;
  • Realizarea „fundatiunilor cu scari”;
  • Uniformizarea presiunilor pe sol, prin dimensionarea corespunzatoare a fundatiilor, pentru evitarea aparitiei tasarilor diferentiate;
  • Executarea planseelor din beton armat;
  • Construirea scarilor din „materie nearzatoare”.

Executia primului tronson al Palatului a inceput in acelasi an, sub grija antreprizei romanesti a ing. E. Grant si a ing. G. Perlasca.

O intamplare inedita l-a adus asupra proiectului pe tanarul si talen­tatul inginer Gogu Constantinescu. Prin rapiditatea reactiei sale, el a reusit sa puna in siguranta un perete de zidarie proaspat ridicat, care ameninta sa se prabuseasca peste sala in care se desfasurau dezbateri parlamentare. Inginerul Gogu Constantinescu a stabilit de urgenta realizarea unei centuri din beton armat peste zidul ridicat, reusind, astfel, sa asigure constructia. Chiar si asa, incidentul mentionat si-a lasat amprenta asu­pra constructiei, sala de sedinte capatand, in final, o forma usor ovoidala. In urma evenimentului, inginerului Gogu Constantinescu i-a fost incredintata realizarea proiectului de structura a Palatului Adunarii Deputatilor, acesta garantand ca lucrarea va fi realizata la cele mai inalte standarde.

Este de notat faptul ca ing. Constantinescu a fost, alaturi de ing. Anghel Saligny, unul dintre pionierii utilizarii betonului armat in Romania. In scurta sa cariera din tara el a reusit sa isi lase amprenta asupra tehnicilor de proiectare, demonstrand capacitatea si versatilitatea noului material.

Alta intamplare interesanta a avut loc la finalul lucrarilor de construire a Palatului. Neincrezatori in noul material si in abi­litatile tanarului inginer, multi oficiali au fost reticenti in a lua in primire noul sediu al Adunarii Legislative. Drept urmare, ing. G. Constantinescu a hotarat incarcarea tuturor plan­seelor cu saci cu nisip, depasind cu mult orice incarcare rezonabila gra­vitationala ce ar fi putut aparea in timpul utilizarii. Planseele au trecut testul, iar Palatul a fost receptionat de indata.

Marturie a calitatii lucra­rilor lui G. Constantinescu sunt numeroasele cladiri la care acesta a lucrat, cladiri ce dainuie in continu­are, printre ele numarandu-se si sediul Primariei Bucuresti (vis a vis de parcul Cismigiu), Arenele Romane, si primul pod din beton armat cu grinzi drepte, aflat in parcul Carol.

Ridicarea Palatului a avut loc in trei etape. Prima etapa, inceputa in 1906, a presupus cladirea salii de sedinte si a salii „Pasilor pierduti”; cele doua spatii centrale ale edificiului au fost receptionate in anul 1909.

A doua etapa a avut loc intre anii 1911 si 1913. Initial, ea presupunea realizarea aripii in latura dreapta a constructiei, insa pentru a evita daramarea unor asezaminte de cult s-a stabilit construirea noului tronson pe partea stanga a cladirii deja existente. In timpul lucrarilor s-a consta­tat calitatea scazuta a terenului de fundare, drept care s-a impus realizarea unor fundatii mai adanci, marind costurile si durata executiei.

A treia etapa de executie s-a desfasurat intre anii 1914 si 1916 si a presupus construirea aripii drepte a Palatului. Realizarea ei a fost ingreunata de cresterea preturilor materialelor de constructii si de situatia politica a tarii, influentata de evenimentele externe ale vremurilor.

Palatul de pe Dealul Mitropoliei a adapostit, intre anii 1908 si 1996, institutiile legislative ale Romaniei, in diversele lor forme, perioada in care a suferit un numar de interventii locale, modificari sau adaugiri structurale. In urma cutremurului din noiembrie 1940 cupola cladirii a suferit avarii considerabile, intervenindu-se pentru repararea ei.

Interventii suplimentare de consolidare s-au desfasurat si dupa cutremurul din martie 1977, cand au fost consolidate plansee si o parte din pereti. Tot atunci a fost intarita structura podului, prin consolidarea grinzilor cu zabrele din beton armat. Acestea au fost montate la inceputul anilor ’60, alaturi de suportul invelitoarei, realizat dintr-o placa cu grosimea de 10 cm din beton armat. Placa de acoperis formeaza talpa superioara a grinzilor cu zabrele din beton armat, creand un element continuu peste toate corpurile cladirii. S-a conturat, astfel, un ansamblu de acoperis compus, indeformabil.

Anul 1996 a marcat momentul in care Palatul Legislativului a fost transferat in administrarea Bisercii Ortodoxe Romane, el devenind Palatul Patriarhiei, prin a carei grija, in anul 2010, a inceput demersul consolidarii, prin efectuarea unei Expertize Tehnice de catre SC Popp & Asociatii SRL.

 

Starea imobilului la inceputul lucrarilor

Cladirea monumentala a Palatului Patriarhiei a fost ridicata la inceputul secolului XX folosind o conceptie de proiectare si alcatuire inovatoare, care preconiza  gandirea generatiilor urmatoare de ingineri si arhitecti.

Asupra structurii de rezistenta a cladirii au lucrat nume de marca ale ingineriei romanesti, precum Gogu Constantinescu, Elie Radu si Anghel Saligny, ingineri ce au conturat dezvoltarea ulterioara a practicilor de proiectare. Se poate afirma ca viziu­nea lor a facilitat buna comportare a cladirii in timpul evenimentelor seismice viitoare, in ciuda amplorii ridicate a constructiei, neregularitatii sale si a terenului dificil si neuniform de fundare. In egala masura, nu toate recomandarile celor mentionati mai devreme au fost puse in practica. Spre exemplu, in locul plan­seelor din beton armat sugerate de ing. Anghel Saligny, au fost puse in opera plansee formate din profile metalice si elemente din beton sau zidarie, solutie inferioara celei propuse.

Structura Palatului este alcatuita din pereti masivi din zidarie si plansee formate din profile metalice, cu corpuri de umplutura din zidarie sau beton nearmat. Zona aulei este inchisa la partea superioara cu un inel si console din beton armat, ce actioneaza ca o centura, pe care reazema cupola metalica a acope­risului si reteaua de grinzi a luminatorului salii.

O caracteristica inedita a conformarii elementelor salii de sedinte este ilustrata de modul in care sunt sustinute arcele mari ale salii. Din cauza deschiderii generoase a acestora si a dublei lor curburi, ele ar fi trebuit sa suporte eforturi mult prea ridicate. Intr-un mod inovator insa, ing. G. Constantinescu a stabilit ca ele sa fie arce doar in aparenta. In fapt, elementele cu forma de arc sunt suspendate in punctul lor central de inelul perimetral din beton armat, situat in podul aulei (fig. 4).

Dimensionarea elementelor struc­turale s-a realizat gravitational, insa, data fiind importanta cladirii, multe elemente au fost supradimensionate fata de gabaritul curent folosit in perioada respectiva. Au rezultat pereti din zidarie grosi de 1 m, cu mult peste dimensiunile intalnite atunci. Cu toate acestea, singurele actiuni cunoscute in epoca erau cele gravitationale; drept urmare, dimensionarea elementelor s-a realizat fara a se tine cont de incarcarile orizontale. Alte actiuni analizate au fost cele datorate tasarilor diferentiate, pentru care s-au luat masuri de evitare, precum „uniformizarea presiunilor” si „adancirea fundatiilor”, dar si aceste masuri, desi binevenite, erau realizate empiric.

Palatul Patriarhiei poate fi inca­drat intr-un perimetru de aproximativ 72 m x 75 m, avand o inaltime maxima supraterana, la varful cupo­lei, de circa 47 m, incepand cu nivelul de baza al dealului pe care este situata cladirea.

Conformarea Palatului este complet neregulata, atat in plan cat si in elevatie, determinand diferente semnificative de rigiditate, ce pot declansa torsiuni in eventualitatea unui seism. In plan, Palatul este compus din mai multe dreptunghiuri, delimitate intre ele prin rosturi de tasare, care inca­dreaza zona centrala circulara a aulei. Dreptun­ghiurile sunt, la randul lor, diferite intre ele, in functie de destinatia fiecaruia. Spre exemplu, latura de est are un numar mai ridicat de pereti decat zona de nord, unde se afla Sala Pasilor Pierduti. In plus, zona centrala a aulei nu este incadrata continuu perimetral, sectorul de Sud-Vest al cladirii nefiind niciodata realizat.

Tronsoanele Pala­tului nu sunt izolate intre ele, fapt ce sporeste comportarea seismica defi­citara a cladirii. Rosturile, care delimitau tronsoanele, au aparut din cauza secventierii constructiei, peretii din zidarie nefiind tesuti intre ei. Cu toate acestea, pe parcursul existentei edificiului, delimitarea dintre corpuri a fost estompata in cadrul diverselor etape de interventie.

Referitor la neregularitatea in elevatie, aceasta este determinata de existenta terasata a nivelurilor cladirii. Astfel, tronsonul cladirii situat pe latura de Nord, in dreptul accesului principal, are regim de inaltime P + 1 + M, pe cand restul imobilului are regim 2S + P + 1 + M (partial 3S + P + 1 + M). Nivelurile de subsol nu sunt in fapt situate subteran, cladirea aflandu-se pe un teren inclinat, cu declivitate foarte mare, de aproximativ 13 m (fig. 5).

Peretii Palatului Patriarhiei pre­zinta fisuri, vizibile in special in zonele de imbinare intre tronsoanele cladirii, la nivelurile superioare. Fisurile au fost cauzate, in parte, de seismele din 1940 si 1977 si de tasarile diferentiate determinate de terenul dificil de fundare. Fisurile erau evidente indeosebi catre nive­lurile superioare, din cauza amplificarii deplasarilor. Principala cauza a degradarilor peretilor dintre tronsonul de Nord al cladirii si restul imobilului este miscarea masivului de pamant, inalt de aproximativ 12 – 13 m, pe care se afla cladirea.

La inceperea lucrarilor de conso­lidare au putut fi identificate degra­dari ale structurii de rezistenta care necesita remediere:

  • Tendinta de separare a tronsonului de Nord prin aparitia unor linii de desprindere, ca urmare a diferentei mari de nivel intre partea de varf si poalele dealului;
  • Rigiditatea mare a acoperisului de deasupra intrarii principale a deter­minat desprinderea de pe reaze­me a grinzilor cu zabrele din pod;
  • Tronsonul de pe latura sudica prezenta o fisura generala din parter pana spre pod;
  • Fisurari ale peretelui lateral prezidiului, aparute in urma cutre­murului din martie 1977;
  • Fisurari interioare ale tronsonului sudic, in pereti si la intersectia peretilor cu plafonul;
  • In zona de Nord-Vest exista fisuri inclinate din actiune seismica si tasare a coltului.

Asupra unora dintre aceste fisuri s-a intervenit in trecut. Interventiile au corectat, insa, doar superficial degradarile, fara a remedia substratul lor, drept care fisurile in cauza au reaparut dupa scurt timp.

Asupra cladirii s-a intervenit atat dupa cutremurul din 1940, cat si in urma cutremurului din 1977. Despre lucrarile desfasurate in anii ‘40 nu se cunosc foarte multe detalii, interventiile de atunci concentrandu-se, probabil, in zona cupolei aulei centrale, grav avariata. Comportarea cladirii la seismul din 1977 a fost, in general, favorabila, nefiind necesare interventii majore. Interventiile de dupa 1977 au presupus consolidarea grinzilor cu zabrele din beton armat din podul cladirii. Alte interventii s-au materializat prin consolidarea unor plansee si a unor pereti din zidarie, prin torcretare si armare (fig. 7).

In afara lucrarilor menite sa remedieze efectele seismelor, cladirea a mai suferit de-a lungul timpului o multitudine de interventii locale. Ele au avut rolul de a adapta conformarea anumitor zone diverselor functiuni necesare. Astfel, au fost indepartate portiuni din unele plansee, pentru realizarea unor noi goluri de scara si a fost modificata partajarea unor spatii, prin introdu­cerea sau scoaterea peretilor din zidarie. Interventiile asupra peretilor nu au avut, de regula, continuitate pe verticala, peretii nou introdusi fiind sustinuti de grinzi metalice. O alta adaugire a presupus introducerea unui garaj acoperit pentru 5 autotu­risme in curtea interioara din Sud-Estul cladirii (fig. 8).

(Va urma) 

Autori:
ing. Dragos-Ionut ALEXANDRESCU,
dr. ing. Madalin COMAN,
ing. Dragos MARCU,
ing. Ionel BADEA,
ing. Vlad DINU,
ing. Mihai A. GANEA – SC POPP & ASOCIATII SRL 

www.p-a.ro 

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 118 – septembrie 2015, pag. 16

 



Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Share

Permanent link to this article: http://www.revistaconstructiilor.eu/index.php/2015/09/01/popp-asociatii-proiectul-romania-i/

Lasă un răspuns

Adresa de email nu va fi publicata.