Exista de cand lumea oameni si oameni. Unii mai dotati din punct de vedere intelectual si moral – spre binele nostru – se straduiesc sa faca tot ce pot pentru progresul pe toate planurile al vietii conationalilor sau pentru asigurarea la scara mondiala a unei dezvoltari propice convietuirii echitabile.
Altii, veleitarii, se autoinclud intr-o asemenea categorie, pozand in omniscienti si omnipotenti, indrumand tot ceea ce misca in jurul lor. Nu, nu trebuie sa-i intrebi ceva, pentru ca ei singuri se amesteca in tot ceea ce ii inconjoara, dand verdicte in dreapta si in stanga. Ei sunt marii cunoscatori care – fara sa le ceara cineva parerea – se erijeaza in adevarati „Mesia”.
Si daca sansa ii ajuta sa fie propulsati pe o anumita treapta sociala, „prapadul” este ca si inceput.
O asemenea „specie” nu trebuie cautata in lume pentru ca de ea ne ciocnim zi de zi de 15 ani incoace pe propriile meleaguri.
Inca din 1990, toata lumea credea intr-o schimbare, prin aparitia unor oameni adevarati pe scena politica romaneasca, oameni care, printr-o noua viziune, sa deschida orizonturi la care a sperat mai tot romanul in ultimii 50 de ani de deznadejde.
Numai ca acesti „hic et ubique” indivizi au aparut fara a confirma speranta ca visul pe care l-am avut se va infaptui pentru toti.
Rememorand pleiada de personaje care s-au perindat pe la administrarea treburilor tarii sau la conducerea numeroaselor partide inca existente in Romania, ne putem intreba ce calitati au avut acestia pentru a asigura stabilitatea, coerenta si perspectiva vietii economico-sociale.
Cei care se schimba pornesc mereu de la zero. Prima grija o constituie inlocuirea urgenta a „garniturii” precedente, considerata incapabila a face fata noilor idei si optiuni. Apoi, negarea pana in amanunt a tot ceea ce au inceput predecesorii.
Cei aflati pe treptele superioare au ambitii pe masura, vizand lucrarile de anvergura.
Si, pentru ca ne invartim in sectorul constructiilor, nu putem sa nu ne alarmam de intentiile de a amana sau stopa unele lucrari de interes national si european privind infrastructura.
Este vorba despre soarta unor autostrazi, asupra carora s-au abatut „ura si mania” celor care nu le vad rostul in Romania, pentru ca n-ar fi trafic suficient si deci, rentabil.
Dupa ce ca, in Romania, nu exista un kilometru de autostrada autentica, mai punem bete in roate si celor care au inceput ceva in domeniu.
Se tot lauda unii ca am avea 200 km de autostrada. Oare? Numai cine n-a trecut inca granitele tarii mai poate crede asa ceva, pentru ca o adevarata autostrada trebuie sa aiba, pe langa o perfecta cale de rulare, si spatii comerciale, hoteliere, de aprovizionare cu carburanti, parcari, telefoane pe tot parcursul, grupuri sanitare, masini si utilaje pentru intretinerea curateniei si a functionalitatii arterei de circulatie etc.
Ati vazut asa ceva pe „autostrazile” noastre? Vecinii Romaniei se afla de ani buni intr-o sustinuta campanie de crestere a numarului de kilometri amenajati pentru mijloacele de transport rutier.
Noi insa trebuie sa fim mereu „originali”. Mai mult, cautam si gasim adepti ai „grijii” fata de mediu si vestigii istorice. Printi de aiurea sunt ingrijorati nu de soarta dezvoltarii economico-sociale a tarii noastre, viitor partener european, ci de faptul ca nu mai pot vedea o natura salbatica si oameni primitivi.
Majoritatea tarilor europene sunt brazdate, in lung si in lat, de retele de autostrazi, al caror traseu a fost gandit in asa fel, incat sa prezerve tot ceea ce s-a creat de valoare de-a lungul istoriei.
Noi restructuraram cu voie sau fara voie sectoarele miniere si siderurgia si nu intelegem ca o parte dintre cei „sacrificati” prin restructurare ar putea fi integrati intr-un amplu program de realizare a autostrazilor, drumurilor nationale, judetene si comunale, care sunt intr-o permanenta suferinta.
Iata de ce credem ca ar fi bine sa ne mai domolim in a ne pricepe la toate – economie, justitie, aparare, educatie, sanatate, administratie… –, indiferent de locul dobandit nu printr-un concurs, ci, pur si simplu, ca urmare a noului sport national – algoritmul. Caci, potrivit latinului, „Non omnia possum omnes” („nu toate le putem toti”).
Ar fi cazul sa abandonam ideea ca suntem „mult prea priceputi la toate”, intrucat trecutul ne este potrivnic si edificator, iar cine-si uita trecutul risca sa-l repete.
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns