O data „dezechipat” de hainele de toate zilele si ajuns, pe mana doctorilor, in papuci, pijama si halat, te numesti… pacient!
Adica n-ai de lucru, iei medicamente si, uneori, din plictis, boala sau enervare ajungi sa te uiti aiurea pe peretii care te inconjoara, manat de gandul ca totul este pasager si poate, curand sau mai tarziu, sansa iti va surade pentru mai bine.
Desi comparatia ar putea parea usor fortata, ea se potriveste din multe puncte de vedere „pacientilor” care populeaza, in momentul de fata, lumea constructorilor. De unde si pana unde o atare asociere nu-i chiar greu de priceput. Starea in care se gasesc cei mai multi ii situeaza in categoria celor care, vrand dupa 1990 sa-si dezvolte o afacere in constructii, afacere care a priori parea de viitor, actualmente i-a facut sa bata pasul pe loc din varii motive.
Sa ne explicam putin.
Orice stat capitalist – este drept ca noi nu ne putem considera inclusi in aceasta familie – isi are intotdeauna pe tapetul guvernarilor prezente si, mai ales, al celor viitoare o strategie a dezvoltarii curente, medii si, in special, pe termen lung. Si aceasta tocmai pentru a asigura continuitate, coerenta si certitudinea ca orice administratie intrata in… caruselul puterii nu poate face chiar ce vrea ea din acest punct de vedere. Este cum s-ar spune o politica a dezvoltarii in interes national si nu subordonata conjuncturilor politicilor exclusiv electorale, vremelnice si uneori paguboase, asa cum s-a intamplat la noi dupa 1990.
Si, de fapt, ce s-a intamplat?
Prima etapa (si ea inca mai continua) a fost si este negarea a tot ce s-a facut de-a lungul anilor dinaintea lui 1989, pentru ca ar apartine unei „epoci de trista amintire”.
A doua etapa – suprapusa, bineinteles, peste prima – a fost si este o dezvoltare la intamplare, cu accent pe un profit imediat, pentru ca nu se stie ce va fi mai departe. Acest aspect ne si „abureste“ mintile ca tara este, potrivit unui mai vechi slogan, un imens santier, pentru ca, daca ii strabati orasele, vezi cum se lucreaza la case noi sau in renovare, la unele edificii administrative sau alte genuri de constructii. Nimic mai derutant daca privim si… enormitatile arhitecturale, care au aparut ca ciupercile dupa ploaie, in majoritatea cazurilor ele uratind peisajul urbanistic romanesc.
De ce acest lucru? Pentru ca nu exista o mana… forte, adica un organism abilitat de stat care sa impuna un stil arhitectonic, o sistematizare si o orientare specifica acestor meleaguri, asa cum se intampla in majoritatea tarilor moderne.
Da, un organism, o institutie profesionala si nu cu ambitii politice conjuncturale, pentru a se evita situatiile penibile cand ceea ce face o administratie nu se loveste in nici un fel cu ceea ce face alta. Ganditi-va numai la problema nerezolvata a infrastructurii rutiere, feroviare, pasaje de nivel, parcari pentru mijloacele auto etc., unde fiecare isi are propriile pareri si, mai ales, ambitii vanturate in ochii lumii din patru in patru ani. Sigur, nu-i vorba aici de un nou CSP, ci de un colectiv impartial politic, dar cu o viziune clara si convingatoare pentru evolutia de ansamblu a tarii, asa cum exista si functioneaza in alte parti. O data fiind in functiune o asemenea formatiune, ea va putea creiona pentru Legislativ un program de dezvoltare pe termen lung.
De aici si foloasele reale pentru sectorul constructiilor si, in general, pentru intreaga economie care ar fi pusa in miscare de aceasta posibila locomotiva.
Dezvoltarea si modernizarea infrastructurii ramane, pe mai departe, o problema la nivel statal, or, dupa 1990 n-a aparut nicaieri un program concret si de perspectiva in acest domeniu, de unde si haosul cu care ne confruntam in aceasta privinta.
Lucrarile cu caracter sporadic nu sunt de bun augur chiar daca sunt executate de firme straine, firme care au prins „slabiciunile” noastre si le… valorifica din plin in scopuri personale.
Specialistii romani in constructii, oameni de buna credinta, profesionisti cu rezultate in tara si strainatate, sunt pur si simplu stupefiati de situatia la care asista atunci cand are loc o licitatie pentru orice lucrare de investitii.
De exemplu, pentru modernizarea infrastructurii feroviare si rutiere, unul dintre punctele prevazute in caietele de sarcini preconizeaza sa fie realizati 500 km de cale ferata sau de autostrada.
Cine dintre romani a facut acest lucru? Nimeni. Si atunci aceste lucrari au ajuns sa fie castigate de firme din unele tari balcanice asociate cu altele din intreaga lume, firme care „fructifica” din plin ieftinatatea resurselor materiale si umane romanesti. Sunt insa multe alte aspecte reale de care se plang pe buna dreptate constructorii romani. Dar cine sa-i auda si, mai ales, cine sa-i bage in seama?
Cum s-ar spune… „pacienti fara voie“ mai rau decat cei ai doctorilor despre care povesteam in introducerea acestui articol, pacienti care, in majoritate, se insanatosesc.
In constructii boala o fi incurabila?
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns