Este imbucuratoare iesirea la rampa a domnului dr. ing. Gheorghe Polizu pe tema Legii nr. 10 privind calitatea in constructii. Indiferent de opiniile exprimate, o dezbatere pe aceasta tema este dupa parerea mea binevenita.
Din pacate, prea putini reprezentanti ai breslei sesizeaza importanta clarificarii aspectelor obscure ale acestei legi, mai ales acum, dupa aderarea la Uniunea Europeana si, in aceste conditii, anacronismul pastrarii unor scheme nascute in perioada dinainte de 1989. Nici chiar „tranzitia“ nu justifica opacitatea in deslusirea necesitatii abandonarii vechilor scheme si a adaptarii in spiritul liberal democratic al comunitatilor din Uniunea Europeana.
In acest sens, orice discutie pe tema calitatii in constructii si a Legii 10/1995 constituie un prilej de lamurire cu conditia de a discuta cu argumente pro si contra si nu cu simple etichetari de genul „afirmatii rautacioase“, „de rea-credinta“, de care am avut parte uneori.
In speranta ca oponentul ideilor mele, dl dr. arh. Gheorghe Polizu – care in activitatea sa de zi cu zi se ocupa cu proiectarea constructiilor si cu executia lor – accepta pozitia conform careia orice cetatean poate critica o lege ce priveste prin efectele sale intreaga populatie a tarii, cu atat mai mult un membru al breslei, voi expune unele consideratii pe marginea celor sustinute de domnia sa in numarul din noiembrie 2006 al „Revistei Constructiilor“.
1. Oponentul meu remarca: „S-a inteles destul de repede de catre colectivul de specialisti… ca responsabilitatea nu mai poate sa apartina organelor centrale si locale, ca trebuie antrenati in actiune noi actori…“ Doar ca rezultatul acestei „intelegeri“ s-a concretizat in reinfiintarea Inspectoratului de Stat in Constructii si concentrarea la aceasta institutie a intregii responsabilitati de control in constructii, sustinuta de puterea de a sanctiona, fara a avea vreo responsabilitate privind remedierea in fapt a deficientelor constatate si asigurarea eficientei aplicarii legii. Era mai mult decat fusese pana in 1990 si asta s-a consfintit apoi in O.G. 2/1992 transformata apoi in Legea nr. 10/1995 privind calitatea in constructii.
Rolul asigurarilor si al asociatiilor profesionale a fost ignorat ca posibile parghii de sustinere a calitatii.
2. Las la o parte acuza ca nu inteleg rolul masurilor de sanctionare in aplicarea unei legi si atrag atentia doar asupra faptului ca exista si alte metode, chiar mai eficiente, de stimulare a asigurarii calitatii in activitatile legate de realizarea constructiilor si mentinerea/refacerea calitatilor acestora in cursul duratei lor de serviciu.
Printre acestea, un rol important poate juca sistemul de asigurare practicat in toate tarile Uniunii Europene.
3. Oponentul meu incearca sa demonstreze valabilitatea Legii nr. 10/1995 privind calitatea in constructii printr-o parere exprimata de domnul N. Vauthier de la Bureau Veritas Franta si aduce in sprijin o serie de citate din lucrarea prezentata de acesta privind o comparatie cu Legea „Spinetta“ 78-12 luata ca model.
Din citatul prezentat, concluzia autorului sau este ca Legea Spinetta nu poate fi comparata direct cu Legea 10/1995, iar in punctul comun privind „controlul constructiilor“ diferentele sunt esentiale, fapt evidentiat si de mine; de altfel, obiectivul celor doua legi este cu totul diferit, la fel si metodele promovate.
4. Desi reprezentantii Bureau Veritas sustin ca asigurarea obligatorie aplicata in Franta a condus la o anumita deresponsabilizare a partilor implicate in actul construirii, care dauneaza calitatii lucrarilor de constructie, tot in lucrarea lor se afirma ca „un sistem de asigurare ale carui modalitati raman a fi definite ar putea sa fie aplicat in mod avantajos“ si, ca atare, se sugereaza pentru imbunatatirea legii romanesti „dublarea sanctiunii penale cu obligatia de asigurare de responsabilitate si de daune“. Totusi, scapa si nu apare ideea posibilitatii folosirii sistemului de asigurare in promovarea calitatii prin conditii legate de modul in care asiguratul practica managementul calitatii.
4. a. As intreba ce este mai democratic si mai avantajos: sa platesti o asigurare care sa tina seama de managementul calitatii in activitatea asiguratului si la „nevoie“ sa primesti despagubiri, sau sa platesti taxe la ISC si la „nevoie“ sa primesti amenzi?
5. Oponentul meu nu agreeaza ideea eliminarii din lege a celor sase cerinte esentiale. Am argumentat si in trecut de ce nu este necesar ca ele sa apara in textul unei legi: „esentialitatea“ lor este in functie de destinatia fiecarei constructii si se aplica in mod selectiv si nu in bloc; ele nu sunt exhaustive pentru unele constructii, altele fiind „esentiale“; ele, de fapt, nu sunt cerinte ale beneficiarilor, ci performante ale constructiilor (cel mult cerinte de performanta); sunt mai bine formulate in standardul international SR ISO 6241; nicio lege din UE si nici „Legea Spinetta“ nu le-a introdus in textul sau dupa aparitie.
Daca domnul Polizu ar reciti analiza facuta de Bureau Veritas, ar observa ca autorul acesteia nu pomeneste nicio lege care sa inglobeze cele sase cerinte esentiale ale Directivei CEE ca obligatorii, dar evidentiaza faptul ca cerinta privind siguranta contra incendiilor este asigurata prin prevederi regulamentare variabile in functie de tipul cladirii si nivelul de risc prezentat.
6. In ceea ce priveste controlul lucrarilor de constructii, analiza prezentata de Bureau Veritas precizeaza ca, in conformitate cu Codul civil francez, acesta „impune fiecarui intervenient sa se asigure de calitatea propriilor sale lucrari”, controlul lucrarilor de executie nu este obligatoriu decat pentru „anumite constructii ce prezinta riscuri speciale pentru siguranta persoanelor”, iar controlul tehnic, „fie ca este obligatoriu, fie ca este hotarat in mod voluntar de catre investitor, este exercitat de controlori tehnici”, agreati si actionand ca „terta parte independenta”.
Dupa parerea autorului analizei „exercitarea controlului calitatii constructiilor nu trebuie facuta de serviciile de stat; interventia acestuia limitandu-se la:
• definirea regulilor minimale care trebuie respectate in materie de calitate;
• agrearea persoanelor sau a organismelor abilitate sa exercite controlul;
• asigurarea respectarii regulilor administrative;
• interventia, in calitate de arbitru, mai ales in ceea ce priveste respectarea regulilor in materie de siguranta.”
Cam asa vedeam si eu lucrurile prin 1990.
Ar fi multe de repetat in ceea ce priveste sustinerea parerii mele ca Legea 10/1995 privind calitatea in constructii a fost contraproductiva de la aparitie, prin mentinerea vechilor responsabilitati si a metodei de control centralizat, pentru cei interesati existand articolele mele anterioare.
Dar oare cine sunt cei interesati?
De patru ani am reluat criticile incepute in 1992 si nici acum nu se gaseste o autoritate sau o organizatie dispuse sa discute concret, punct cu punct, observatiile mele privind Legea nr.10/1995!
De aceea, multumesc domnului dr. arh. Gheorghe Polizu, fostul meu director la INCERC, unde ma ocupam cu cercetarea, ca readuce in discutie existenta Legii nr. 10/1995, existenta care nu se mai justifica in contextul aderarii tarii noastre la Uniunea Europeana. O uniune lipsita de legi ale calitatii si organisme statale, centralizari de control ale asigurarii calitatii in constructii, dar in care activitatile din constructii – si nu numai – sunt astfel reglementate incat sa se asigure existenta unui fond construit de calitate.
…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 24 –martie 2007
Autor:
dr. ing. Felician Eduard Ioan HANN – presedintele Comisiei Nationale Comportarea in situ a Constructiilor
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns