Gurile rele, mai rele decat cele ale tatelor de pe marginea ulitelor, clevetesc intruna (si nu fara temei) despre masluirea licitatiilor privind lucrarile din sectorul constructiilor.
Si asta nu pentru ca ar fi strugurii acri si nu poti ajunge la ei, ca in povestea cu vulpea, ci pentru ca licitatiile navigheaza in ape din ce in ce mai tulburi, fiind accesibile cu prioritate doar pentru „scafandri“ echipati cu ochelari speciali (furnizati chiar de beneficiari), ochelari prin care vad rezultatul favorabil lor cu mult inaintea celorlalti competitori.
Beneficiarul lucrarilor (in majoritate statul), pe baza unui (si nu unor) singur criteriu (cel al spagii), se joaca de-a soarecele cu pisica cu mai multi doritori, cu toate ca ei stiu de la inceput destinatia fondurilor catre „investitorii strategici“. Cine sunt acestia? Nu trebuie sa-i cautati cu lumanarea, pentru ca sunt la vedere, de seama ce unii dintre ei castiga en gros tot ceea ce este mai consistent in materie de fonduri si, ca recompensa, o parte din aceste fonduri burdusesc buzunarele bietilor functionari publici si, nu in ultimul rand, ale marilor mahari politici, aflati temporar sau de mai mult timp, in fruntea bucatelor.
Acesti „beneficiari“ de sume grase ies deseori la rampa atunci cand sunt luati in seama de presa, spunand ca totul este transparent si deci normal. Normal in acceptiunea lor, desigur, pentru ca nu i-a interesat si nu ii intereseaza nici cat negru sub unghie de ce zic unii sau altii. Zicala cu „cainii latra, caravana trece“ este, daca vreti, imnul lor personal de pe urma caruia se imbogatesc cu nemiluita.
„Transparenta“ apare din belsug atunci cand justitia catadicseste sa-i puna pe rol pentru a da socoteala privind averile si bunurile pe care nu le pot justifica. Scara pe care se insira nominalizarile incepe de sus, de la administratia statului, trecand pe la primarii, consilii locale, politie si, nu in ultimul rand, pe la… justitie – justitie care n-ar trebui sa fie „oarba“ in propria ograda.
Sa revenim la acest cuvant – transparenta – „drag“ celor care vor sa ne demonstreze caracterul democratic al oferirii de contracte pentru lucrari de investitii. Din pacate, putine sunt cazurile in care se joaca fair-play. Un exemplu „transparent“ fiind cel legat de lucrarile de infrastructura.
Domeniul cel mai solicitat in prezent si in viitor, infrastructura, reprezinta terenul unor aprige dispute, pentru ca aici este ciolanul cel mai mare si mai consistent. Cum apare transparenta in acest caz? Sa zicem ca este vorba despre infrastructura rutiera, feroviara sau utilitara. Punctul de plecare este caietul de sarcini, documentul in care sunt stipulate conditiile tehnice, tehnologice, materiale si de servicii solicitate de beneficiar, toate incadrandu-se la cel mai tentant pret.
Vorbind despre o licitatie care prevede lucrari de la 100.000 euro pana la sute de milioane, mai toti „barfitorii“ spun ca totul se desfasoara pe aranjamente. Palma se bate cu mult inainte de a fi lansata licitatia, conditiile din caietul de sarcini fiind „dictate“ chiar de catre viitorul castigator. Cum? Sa exemplificam cu doar cateva elemente: adica inserarea unor conditii minimale si in acelasi timp eliminatorii. Daca este vorba despre o sosea, lucrurile sunt destul de „transparente“.
O societate, pentru a castiga concursul (de imprejurari, am spune), ar trebui sa aiba o cifra de afaceri de 200 milioane de euro. In situatia in care una are doar 195 milioane de euro, este eliminata din start.
Un alt punct din caietul de sarcini se refera la capacitatea tehnica a constructorului, adica obligativitatea unor dotari cum ar fi o statie de asfalt in functiune pe o raza de 30 km.
Ce se intampla cu cei care o au la 31 km? Si de ce o statie in proprietate cand exista suficient de multi furnizori ai acestui produs, capabili sa asigure necesarul solicitat?
Esti deci la 31 de km si n-ai statie, adio licitatie!
Exemplul cu asfaltul este similar si pentru statia de betoane, ca sa nu mai vorbim ca tot prin caietul de sarcini se prevede existenta (pentru unele lucrari) si a unei fabrici de… borduri!?
Potrivit acestei judecati… transparente, de ce nu se cere constructorului sa aiba si o fabrica de utilaje necesare pe santier, o benzinarie, un restaurant etc.?
La lucrari de instalatii, se cere ca societatea sa aiba cel putin 20 de instalatori cu minimum 10 ani de experienta (cinci sau opt nu ajung) pentru a nu fi eliminata.
Aceste exemple sunt, sa zicem, mai clare fata de altele rafinate si perfide incat oricarui participant ii este greu sa le descifreze si, ca atare, sa poata acuza licitatorul.
Mai direct sau mai pe sleau, cum se spune, domeniul licitatiilor asa-zise publice care asimileaza multe miliarde de euro anual este complet distorsionat, viciat si virusat, condamnandu-ne, poate, pe mai departe la o „Transparenta… mata“.
Cine si cand ne va scapa de o asemenea meteahna? Sau transparenta… transparenta nu exista?
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns