Imobilism si nepasare!

Lumea in care traim este intr-o continua miscare, intr-o continua evolutie, intr-o continua schimbare…

Ce nu misca trece neobservat, nu atrage atentia, nu este interesant, sta pe loc, nu se dezvolta, nu are viitor.

Oare ce ma indeamna spre o asemenea judecata?

Cand, in 1989, populatia acestei tari s-a miscat, a aparut un licar de speranta ca lucrurile se vor aranja si ca vom porni pe un drum nou, descatusati de rigorile unei vieti supuse controlului din partea unor oameni al caror merit suprem era de a fi „m.d.p.“ (membri de partid) ai unicului partid al „comunistilor“, de fapt al „oportunistilor“ de ocazie.

A fost „epoca“ singurei organizatii profesionale admisa pentru corpul ingineresc roman – Consiliul National al Inginerilor si Tehnicienilor. In 1983, fara a fi m.d.p., am reusit sa conving conducerea de atunci a sectiei „Constructii“ din cadrul CNIT – academicianul Stefan BALAN – ca ar fi bine sa existe in cadrul sectiei si o comisie tehnica „Comportarea in situ a constructiilor“ care sa promoveze ideea prezervarii fondului construit in mod eficient. Era peri­oada cand se resimtea criza de energie si materii prime si se punea problema econo­misirii lor severe si in constructii prin rea­bi­litarea constructiilor existente, in para­lel cu investitiile in constructii noi.

Cutremurul din 4 martie 1977 a pus, extrem de acut, problema starii teh­nice a constructiilor vechi aflate in stare de degradare evidenta, gene­rand elaborarea in ritm alert a faimoasei Legi nr.8/1977, privind durabilitatea, functionalitatea, sigu­ranta in exploatare si calitatea constructiilor. In lege se stipula, intre altele, necesitatea si obligatia urma­ririi compor­tarii in exploatare a constructiilor.

Domeniul „constructii“ a obtinut atunci un cadru legislativ si reglementar nou, adecvat timpului, in care responsabilitatea realizarii, exploatarii si pastrarii fondului constructiilor existente se distribuia reprezentan­tilor autoritatilor centrale si locale, pe toate treptele ierarhice.

Proiectarea constructiilor revenea  unor Institute de proiectare jude­tene si centrale pe ramuri economice, executia era asigurata de trusturi si intreprinderi de constructii judetene si de ramura, controlul respectarii legii, a standardelor si reglementarilor republicane si de ramura se facea de catre beneficiari (investitori si administratiile de stat) si de catre Inspectia de Stat in Constructii, toate aceste esaloane fiind suprave­­gheate cu atentie de catre organele de partid.

Poate ca multi profesionisti, constructori ai timpului nostru, nu au apucat acele vremuri sau nu vor sa-si aminteasca de ele, dar rezultatele impanzesc tara, unele dand prilej de mandrie, altele, bataie de cap.

Ceea ce imi aduc, insa, aminte, cu oarecare parere de rau, este ca pe timpul acela nu era atat de evidenta si de aroganta „domnia banului“, nu era atat de raspandita coruptia; constructorii aveau, inca, ambitia si mandria de a realiza lucrari trainice si frumoase, nu numai de dragul castigului, dar si din dorinta de afirmare profesionala.

In conditiile date, Consiliul National al Inginerilor si Tehnicienilor, a strans, totusi, in sectiile si comisiile sale „floarea intelectualitatii ingineresti“ din tara noastra, care a avut astfel posibilitatea sa se manifeste public, tinand treaz interesul pentru activita­tea creatoare a membrilor sai.

Si a venit 22 decembrie 1989…

Si a venit tranzitia…

Incetul cu incetul, aproape pe nesimtite, au disparut institutele de proiectare, au disparut trusturile si intreprinderile de constructii si, cu ele, beneficiarul – statul proprietar. Dar nu! Nu au disparut, ci doar s-au transformat in proprietati private, statul „cedandu-le”, rand pe rand,  pe mai nimic. Nu au disparut nici oamenii, profesionistii, doar si-au mai schimbat mentalitatea: din fiinte domestice au devenit fiinte salba­tice, hraparete, gonind dupa profit si uitand de profesionalism, de responsabilitate civica, de…

Bineinteles ca nu toti, doar „unii“…

Sectia „constructii“ din CNIT s-a destramat rapid, sub forta expansiva a eliberarii si a orizontului deschis spre afirmare „privata“.

Breasla profesionistilor constructori si-a pierdut forul coagulant si reprezentativ, si-a pierdut autoritatea in societatea civila si a permis autoritatii de stat, inca nepurificata, sa creeze un nou cadru legislativ si autoritar care asigura puteri si privilegii deosebite fostei si actualei institutii „Inspectia de Stat in Constructii“.

Poate ca miscarea aceasta ar fi putut fi benefica daca…

…daca ISC ar fi ramas organul de control al unui minister dedicat coordonarii tuturor activitatilor care asigura realizarea unor constructii apte pentru exploatare conform destinatiei lor functionale; apartenenta la un asemenea organism institutional ar fi putut da ocazia folosirii datelor rezultate din inspectii la definirea politicilor statului in domeniul constructiilor, la stabilirea pri­ori­tatilor in privinta obiectivelor cer­cetarii si a necesarului  de reglementari noi sau de revizuit.

…daca ISC ar fi fost, la randul ei, supusa controlului unei autoritati de stat, cu experti in domeniu care sa poata indruma activitatea in mod competent.

…daca ISC ar fi fost o unitate bugetara in cadrul unui minister si sa nu depinda de contributia obligatorie a celor controlati, sau

…daca ISC s-ar fi privatizat, devenind o societate comerciala dupa modelul SOCOTEC, SECO, VERITAS.

…daca ISC nu si-ar fi limitat rolul numai la a inspecta si a sanctiona, fara a se interesa de eficienta controlului in asigurarea revenirii la situatia normala.

…daca ISC ar fi insistat mai mult pe popularizarea partilor bune si a partilor proaste din rezultatele inspec­tiilor facute si a efectelor acestor controale.

Dupa 1989, autoritatea centrala de stat a fost reprezentata de cate un minister care alatura diverse domenii, unele conexe, altele diferite, precum transporturile, lucrarile pu­blice, amenajarea teritoriului, locu­intele, turismul; numai constructiile nu apareau distinct in denumirea lor (cu o exceptie la inceput, MTCT).

Decidentii politici din toata aceasta perioada post-decembrista de tran­zitie au uitat cu desavarsire doua aspecte fundamentale:

• ca toate activitatile umane, chiar toate, sunt adapostite sau suportate de constructii de diverse categorii si ca, fara aceste constructii, ele nu ar exista;

• ca oricat de solide ar fi aceste constructii, ele sunt perisabile si, ca atare, trebuie intretinute, repa­rate, renovate sau restructurate pentru a satisface cerintele de siguranta, confort si economie ale beneficiarilor lor, conform cu care au fost inzestrate prin proiectare si executie.

Trebuie sa intre in constiinta tuturor, chiar si a politicienilor, ca fondul construit al unei tari este bogatia cea mai importanta a populatiei ei, brandul cel mai solid si, totusi, cel mai durabil, expresie a inventivitatii si muncii devotate a antemergatorilor si mostenirea cea mai de seama lasata de acestia.

Constructiile de orice fel nu sunt doar obiect de licitatie pentru concurenti doritori de profit.

Constructiile reprezinta si reali­zarea unor vise si ambitii de afirmare pentru proiectantii si executantii lor, nopti si zile nedormite pentru cercetatorii dornici de a descoperi, inventa si aplica, prilej de satisfactie si multumire pentru milioanele de beneficiari, investitori, proprietari, consultanti, asistenti, obiect de studiu si de predare pentru cadrele didactice, prilej de ingrijorare dar si de satisfactie pentru autoritati.

Se pare ca toate aceste evidente ale lumii noastre contemporane civilizate nu mai sunt evidente, constructiile devenind ultimul lucru la care sa ne gandim. De aceea cad casele, de aceea se darama podurile, se sparg digurile, se inunda tere­nurile, se surpa localitatile si fug la vale malurile.

Toate acestea nu au fost impiedicate si nici remediate prin inspectii „tematice“ sporadice sau „la chemare / sesizare“ urmate de amenzi.

Aici este nevoie de regandirea si remanierea cadrului legal si reglementar privind toate activitatile din domeniul constructiilor.

Este nevoie de o institutie de stat, minister sau, pur si simplu, autoritate care sa coordoneze si sa orienteze prin politicile sale toate activitatile din constructii pe baza de colectare de opinii si informatii prin diverse mijloace, inclusiv inspectii, si transformarea acestora in directive, regle­mentari, materiale educative, profesionale.

Este nevoie de un institut central de cercetare, expertizare, care sa preia temele de cercetare de interes national, neatractive din punct de vedere al profitului imediat (studiul actiunii si efectelor cutremurelor, inundatiilor, vijeliilor, alunecarilor de teren, al fisurarii, al coroziunii, al tasarilor).

Este nevoie de angrenarea si stimularea asociatiilor profesionale ale inginerilor constructori in rezol­varea problemelor tehnice si promovarea noului, in perfectionarea calificarii ingineresti si atestarea competentei personale si a capa­citatii tehnico-organizatorice a intreprinderilor si organizatiilor ocupate in constructii, in acreditarea membrilor pe langa autoritatile de stat si alte organizatii, in participarea la elaborarea documentelor tehnice, s.a.

Profesia inginerilor constructori, intelectualitatea calificata academic pentru conducerea activitatilor din constructii, ar trebui sa fie interesata in cel mai inalt grad de problemele si aspectele enuntate pana in prezent.

Forta profesiei consta in asocia­tiile sale profesionale si patronale. Iar asociatiile ce fac? Stau!

Si stau si stau si nu izbutesc sa se miste, sa se adune, sa dezbata toate aceste lucruri, de parca nu le-ar privi deloc.

Sigur ca exista si exceptii, altfel ar fi prea trist, dar, din pacate, vorba populara: „cu o floare nu se face pri­mavara“. Ma refer mai ales la Uniunea Asociatiilor de Ingineri Constructori din Romania.

De ani de zile – si nu sunt putini – ma straduiesc, cu sprijinul unor publi­catii cunoscute si apreciate precum fostele „Tribuna Constructiilor“ sau „Constructii Civile si Industriale“  sau actualele „Revista Constructiilor“, „Constructii Romania“, dar si „Drumuri si Poduri“ sa provoc o dezbatere publica pe teme ca:

• necesitatea revizuirii Legii nr. 10/1995, privind calitatea in constructii, sau, si mai bine, inlocuirea ei cu o lege privind activitatile din constructii;

• necesitatea acordarii drepturilor legitime pentru asociatiile inginerilor constructori (atestarea competentei membrilor sai, acre­ditarea membrilor pe langa auto­ritatile publice si alte organizatii, participarea la elaborarea reglementarilor tehnice, s.a.);

• necesitatea infiintarii unei autoritati de stat centrale care sa elaboreze si sa aplice politicile sta­tului pentru toate categoriile de constructii si toate activitatile din acest domeniu (proiectare, executia, cerce­tare, invatamant s.a.);

• necesitatea existentei unei entitati de cercetare subordonate autoritatii de stat care sa se ocupe de problemele de interes national, pentru siguranta populatiei si protejarea mediului ambiant;

• necesitatea acordarii unei atentii deosebite prezervarii fondului construit existent prin reglementarea corecta (nu in batjocura) a ocupatiei de „monitorizare a comportarii in situ a constructiilor“ si recunoasterea dreptului de atestare pentru aceasta ocupatie a asociatiilor profesionale, in primul rand a Comisiei Nationale Comportarea in situ a Constructiilor.

Ei bine, provocarea lansata s-a intors, ca ecoul, fara a misca din loc pe nimeni si, practic, nici ecou nu a fost.

Interventiile mele cu aceste propuneri din timpul campaniei electorale adresate partidelor politice, deputatilor si senatorilor ingineri constructori, iar dupa alegeri, Camerelor Parlamentului Romaniei, Guvernului, Ministerului de resort, asociatiilor profesionale s-au soldat cu unele asigurari de luare in considerare, dar atat!

Politicienii sunt prea ocupati cu ceea ce da bine la popor, iar constructorii cu licitatiile si interesele proprii. Intre timp, constructiile, chiar si cele noi (vezi soselele) cladirile balneare, monumentele arhitecto­nice, se prapadesc incetul cu incetul. Blocurile de locuinte sunt date pe mana unor administratori nescoliti pentru indeplinirea obligatiilor privind urmarirea comportarii acestora si luarea masurilor corecte de interventie pentru asigurarea aptitudinii lor pentru o exploatare normala si eficienta.

Doar marile baraje hidrotehnice sunt supuse unei monitorizari continue printr-un personal calificat, dar care exercita o ocupatie neoficiala, necuprinsa in COR.

Iar asociatiile profesionale tac si nu se misca!

Imobilism si nepasare! Dar in umbra adancurilor sta si asteapta ceva care sa ne zgaltaie pe toti!

Atentie mare la ce trebuie facut!

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 58 – aprilie 2010, pag. 6

Autor:
dr. ing. Felician Eduard Ioan Hann