Temple ale culturii: Ateneul Roman – ISTORIA UNEI REZIDIRI (II)

De la inceputul secolului al XX-lea, cladirea Ateneului Roman a cunoscut mai multe etape de interventie:

• Dupa 1944 se repara avariile produse de bombardamente la frontonul porticului, cornisa de pe aripa Esarcu, unde s-au identificat centuri de beton.

• O a doua interventie importanta este cea din 1949, cand se inlocuiesc unele plansee din bolti­soare de caramida sau lemn cu plansee din beton armat, si anume: peste subsol, in zonele adiacente rotondei de la subsol, atat pe aripa dinspre strada Esarcu cat si pe cea dinspre strada Franklin, iar peste etaj, pe aripa Esarcu. Tot in aceasta etapa se introduc, din necesitati functionale, plansee intermediare din beton armat atat pe aripa Esarcu, cat si pe aripa Franklin. Apare, astfel, un nivel suplimentar pe inaltimea parterului, mezaninul, fara a afecta, insa, imaginea initiala a fatadelor.

De asemenea, se realizeaza scara din beton armat de pe latura dinspre strada Franklin si scara circulara de acces catre subsol pe latura dinspre strada Golescu.

• Intre anii 1964-1967, dupa un proiect realizat de Proiect Bucuresti, avandu-l ca sef pe arhitectul Martina Vincentio, are loc prima interventie majora de restaurare si de moder­nizare a instalatiilor cladirii, cu implicatii deosebite atat in structura, cat si in arhitectura cladirii Ateneului.

In subsol se modernizeaza actuala centrala termica si se instaleaza o centrala de frig si hidroforul.

Se realizeaza sistemul general de ventilare-climatizare pentru sala mare de concerte si sala mica de la subsol, precum si ventilarea meca­nica a rotondei de la parter, a rotondei  si salii de la subsol.

In sala mare de concerte se introduce un nivel suplimentar, si anume, cel al camerelor de aer. Se inalta, in acest scop, nivelul salii, al lojelor si al scenei, spatiul astfel obtinut fiind compartimentat prin pereti din zidarie sau beton si separat de sala printr-un planseu de beton armat.

Are loc, astfel, din considerente functionale si tehnice, prima interventie majora in configuratia volume­trica a salii mari de concerte: este ridicata pardoseala, se largeste scena prin desfiintarea unui rand de scaune, se reface plafonul scenei etc.

Din considerente politice, se introduce o scara din beton pentru acces separat la loja „Romania“, celelalte loje din zona respectiva fiind desfiintate.

Tot in aceasta etapa se reali­zeaza prima restaurare a plafonului decorativ al salii si frescei si, de asemenea, se curata orga.

Se continua si scara circulara executata in 1949, de la parter pana la ultimul nivel, o parte din scara fiind suspendata cu tiranti din grinzi de beton armat executate in pod.

Se executa un canal perimetral pe trei laturi ale cladirii, pentru ventilarea peretilor de la subsol, in incercarea de a stopa igrasia si pentru unele trasee de instalatii.

Interventia din 1964-1967 poate fi considerata o etapa istorica importanta in evolutia edificiului, datorita complexitatii interventiilor asupra monumentului, restaurarea limitan­du-se, insa, la zonele destinate pu­blicului: sala, garderoba, salon ofici­alitati etc.

• Dupa cutremurul devastator din 1977, porticul are o tendinta de desprindere de cladire si apar numeroase fisuri in tamburul cupolei, astfel incat Ateneul Roman este supus unei prime interventii de consolidare, proiectate de inginerii Alexandru Cismigiu, Emilian Titaru si Dragos Badea.

Aceasta consolidare consta in:

– introducerea in podul porticului a unui sistem spatial de grinzi meta­lice pentru a-i conferi rigiditatea in plan si pentru legarea frontonului, conectat cu restul cladirii prin doi pilastri din beton armat turnati pe toata inaltimea cladirii, in cele doua tuburi existente, la dreapta si stanga usilor de intrare;

– realizarea, in podul de peste sala mare de concerte, a unui sistem spatial pentru atenuarea tendintei de ovalizare a tamburului cupolei, format dintr-o grinda circulara cu zabrele pe conturul tamburului si din douazeci de tiranti, in plan orizontal, tensionati. Grinda este conectata si fixata de cei douazeci de pilastri dintre rozetele tamburului cupolei, consolidati cu beton si profile meta­lice pana sub capiteluri.

Desi, dupa cutremurele succesive ce urmeaza, mai ales dupa cel din 1986, se redeschid o serie de fisuri din tamburul cupolei si se produc alte degradari structurale, cladirea nu mai beneficiaza de niciun fel de interventie structurala, efectuandu-se numai reparatii locale, superficiale.

Asadar, Ateneul suferise de-a lungul timpului varii stricaciuni mai ales din cauza cutremurelor, in principal a celui din 1977 iar delasarea si lipsa de fonduri pentru cultura a facut ca reparatiile sa fie efectuate superficial si in acelasi stil al improvizatiei, al starii de urgenta si al lipsei de interes major fata de o cladire cu un caracter si o semnificatie mult prea elitiste si contrare spiritului acelor vremuri in care interesul era indreptat, in principal, spre edificarea Casei Poporului.

Peretii Ateneului intrau in vibratie la trecerea oricarui vehicul greu; apa se infiltra peste tot, fresca era crapata si in pericol de degradare; instalatiile de toate felurile erau fie invechite, fie scoase din uz; scena mare se cerea largita pentru a cores­punde unei orchestre de dimensiuni contemporane; salile de concert, atat cea mare cat si cea mica, pretindeau reparatii capitale; stucaturile si, in general, toate ornamen­tele erau in mare numar dete­riorate; orga – veche de peste saizeci de ani, adaugata salii, mai ales datorita stradaniilor lui George Enescu – trebuia, neaparat, reparata. Dar, mai ales, structura de rezistenta era profund amenintata in cazul unui cutremur viitor. In consecinta, bibli­oteca muzicala, cea mai mare si mai pretioasa din tara, fusese mutata inca din 1977 la subsol, unde, din cauza lipsei de ventilatie, a frigului si a umezelii permanente, fusese conta­minata de o ciuperca distrugatoare care se intindea, incet-incet, peste tot.

Ateneul pretindea atentie! Cladirea – emblema a intregii spiritualitati romanesti – isi reclama drepturile! Era un proiect ambitios, aproape temerar in condi­tiile economice precare de dupa revolutie. Merita, totusi, incercat!

„Mostenisem un proiect de „Reparatie, restaurare si moderni­zare” de la inaintasii mei, proiect initiat pe vremea lui Mihai Bredi­ceanu si nepus nicicand in practica din motive usor de inteles, poves­teste Cristian Mandeal – cel care a fost intre 1991 si 2010 directorul Filarmonicii „George Enescu“  – insti­tutia care are in grija (si in folosinta) Ateneul Roman. Acest proiect  cuprin­dea in linii mari o buna parte din necesitati si ar fi putut fi folosit ca baza de discutii, evident dupa o reactualizare adecvata. Am obtinut o intalnire cu presedintele Ion Iliescu care s-a aratat deschis fata de idee si a intervenit, in limita competentelor sale, in favoarea proiectului. Au urmat alte reuniuni la minister in care se incerca transferul proiectului la primarie, se declinau competentele, se complicau voit lucrurile. In felul acesta s-ar fi putut pierde ani pana la a vedea santierul instalat si operativ.

Am avut atunci ideea de a forta mana guvernantilor printr-un procedeu mai putin ortodox. Mi-am amintit de Constantin Esarcu si de intreaga pleiada de vizionari care au infiintat, mai intai, Societatea Cultu­rala „Ateneul Roman“ si s-au luptat, apoi, pentru edificarea Palatului Ateneului ca sediu al societatii si emblema a culturii intregii tari.

Mi-am amintit de apelul lansat de  acestia catre populatie pentru marirea fondurilor destinate construc­tiei sub deviza „Dati un leu pentru Ateneu!“. Eram constient ca nu cu acesti bani ai unui popor saracit se va recladi Ateneul, dar in acelasi timp, intrevedeam importanta unui asemenea demers prin potentialul de enorma popularitate pe care il continea. Am luat contact cu Iosif Sava de care ma legau multe si l-am rugat sa ma ajute. M-a pus imediat in legatura cu ziarele cele mai importante care au preluat ideea. La randul lui, a reusit sa aduca pe ecranele TVR, in fiecare zi, apelul-slogan „Dati un leu pentru Ateneu!“. Timp de doua luni (mai si iunie), media s-a ocupat din plin de Ateneu, sub vechiul slogan, acum actualizat.

Rezultatele s-au vazut deindata, iar banii au inceput sa vina, fie in contul nostru bancar, fie direct la casieria Filarmonicii. Au raspuns la apel tot felul de oameni: bogati, saraci, tineri si mai ales batrani. Cu timpul cercul de interes al cladirii s-a tot largit. Persoane fizice dar si juridice, firme, asociatii nationale sau internationale chiar, apoi parlamentari, fundatii culturale, Uniunea Compozitorilor, Academia Romana, pana si scoli si licee din teritoriu contribuiau, dupa puteri si entuziasm, la un act de interes national. Presedintele Iliescu isi facuse un  adevarat obicei sa viziteze periodic santierul, asa incat, prin manifestarea interesului sau personal, lucrul sa nu stagneze.

Cu siguranta, ar fi necesara in viitor publicarea listei complete a donatorilor, de la inceput si pana la sfasit. Lasarea lor in anonimat ar fi un act de nedreptate. Este, de asemenea, interesanta observatia conform careia categoriile de donatori si-au schimbat ponderea in timp, in sensul in care balanta s-a inclinat tot mai mult in favoarea persoanelor juridice, persoanele private pierzan­du-si, treptat, entuziasmul sau poate rabdarea si increderea.“

Dupa lansarea campaniei, nimic nu a mai putut opri declansarea efectiva a lucrarilor. Ioana Sandu­lescu a fost numita director economic al Filarmonicii – avand ca obiect special de preocupare bunul mers al lucrarilor. In toamna lui 1991 s-au inceput lucrarile printr-o prima faza de consolidare, proiectantul general fiind numit SC Proiect Bucuresti, sef de proiect arhitecta Raluca Nicoara. Antreprenorul gene­ral era firma SOCED, avand ca inginer-sef pe Ionel Ciora, iar diri­ginte de santier ing. Stefan Petroff.

Au fost alocate fonduri ministeriale, iar termenul de executie a fost fixat pentru sfarsitul anului 1995. Incepea, astfel, o odisee fara sfarsit ale carei periple nu le puteam intrevedea pe atunci. In fapt, santierul s-a terminat in linii mari doar in 2003, iar din 1996 SOCED a fost inlocuit de AEDIFICIA CARPATI, firma condusa de ing. Petre Badea, specializata in resta­urari si avand o bogata expe­rienta in materie.

Pe masura ce lucrul inainta, batranul Ateneu se dovedea a fi aidoma unui bolnav caruia, dupa ce fusese deschis pentru o anume operatie, i se evidentiau alte si alte complicatii, In prima faza, cea de consolidari, s-a sapat pana la cinci si chiar sapte metri sub nivelul strazii, descoperindu-i-se treptat intreaga temelie veche de peste 100 de ani, care fusese asezata pe altele si mai vechi, sub forma de bolti si arcuri de caramida despre a caror origine nu se stia nimic. S-au facut subzidiri masive din beton, s-au eliminat sute de metri de coloane de scurgeri pie­trificate, s-au introdus structuri de rezistenta, s-a excavat cu ajutorul unei echipe de mineri adusa special din tara, s-a refacut intregul canal perimetral inalt de statura unui om si care inconjura intreaga cladire. Acesta a fost asanat si, practic, reconstruit.

La capatul a peste patru ani de munca grea, Ateneul a fost rease­zat, in fapt, pe o noua structura de rezistenta, capabila sa-l sustina la cutre­mure de mare intensitate. Se incheia, astfel, o faza, cea de sub pamant, cea nevazuta, dar si cea mai grea si mai lipsita de glorie; se ajungea la nivelul zero de unde lucrarile puteau fi observate si urma­rite mai usor.

Pentru Filarmonica aceasta a fost, poate, perioada cea mai grea. Zgomotul, praful, disconfortul general erau indurate cu stoicism. In timpul repetitiilor sala se umplea de praf, asa incat, nemaiputandu-se respira, acestea trebuiau intrerupte si reluate dupa ce praful se reaseza. Iarna sau vara era la fel de greu, atat cu frigul instalat, cat si cu lipsa de aer proaspat. Birourile de la parter fuse­sera transferate aproape toate in salonul oficial, despartit in patru sau cinci alveole ce comu­nicau intre ele la nivelul tavanului, asa incat practic se auzea tot ce se intampla la vecini.

Coexistenta cu santierul se arata mai dificila decat s-ar fi putut prevedea. Echipa de gardero­biere facea minuni curatind sala de praf si, in general, toata cladirea la sfarsitul fiecarei zile de lucru, astfel incat a doua zi activitatea sa aiba loc din nou, iar publicul (ce scazuse dramatic in acest timp) sa poata fi, totusi, primit la concerte in conditii cat mai apropiate de normalitate. Cel mai rau, insa, era resimtita lipsa de fonduri, mereu insu­ficient planificate sau alocate, ca efect al permanentelor si neprevazutelor extinderi ale lucrarilor. Santierul a fost in mod repetat intrerupt, in amandoua fazele din cauza neplatii la timp a lucrarilor.

Au fost necesare interventiile forte ale Parlamentului – Adrian Nastase, ale celor doi presedinti – Ion Iliescu si Emil Constantinescu, cat si ale ministrilor culturii, intre care Ion Caramitru a avut o deschidere cu totul deosebita pentru cauza Ateneului.

In toti acesti ani, lucrarile la Ateneu au fost conduse in asa fel incat parte din Festivalurile Enescu ce-au avut loc nein­trerupt in 1991, 1995, 1998, 2001 si 2003 sa poata fi gazduite aproape la fiecare editie, conform traditiei, in aceeasi sala de concert cunoscuta si iubita de public.

Erau mici miracole de organizare de santier de care cei din afara nu-si dadeau seama si care erau menite sa pastreze apa­rentele unei norma­litati optimiste. O singura exceptie: umbra lasata in 1995 de imposibilitatea redarii temporare a Ateneului in circuitul artistic, acesta fiind inlocuit de Sala Mica a Palatului, restaurata in acest scop in ultimul moment cu imense eforturi.

Odata cu finalizarea in linii mari a lucrarilor din 2003, s-a reintrat intr-o noua epoca de stabilitate si pace, in care ansamblurile Filarmonicii si-au regasit cu adevarat casa si linistea. Apoi, a fost restaurata fresca lui Costin Petrescu si s-a termi­nat repa­ratia orgii.

Toate lucrarile efectuate cu ocazia restaurarii si modernizarii acestui adevarat monument cultural al tarii noastre au readus Ateneul la conditia la care a fost gandit si utilizat initial, aceea de templu-palat al intregii gandiri si al tuturor artelor din Romania. Raman si astazi valabile versurile rostite de Alexandru Vlahuta cu prilejul jubileului implinirii, in 1890, a 25 de ani de la infiintarea societatii culturale „Ateneul Roman“:

Voi toti, care-ati pazit cu cinste

Stindardul sfant ce-ati ridicat,

Si care ati pus intaia piatra

Acestui stralucit palat,

Puteti in adevar fi mandri

Si fericiti c-ati izbutit:

A prins viata visul vostru

De-acum drumul e croit!

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 68 – martie 2011, pag. 8

Din lucrarea „Marea refacere a Ateneului Roman“ – Editura Anima