Istoria cladirilor create de om de-a lungul anilor este marcata de o schimbare constanta. Regimurile politice, religioase si economice infloresc si decad, dar cladirile supravietuiesc peste generatii.
Templele grecesti si romane devin locasuri crestine, manastirile englezesti sunt preschimbate in locuinte, iar palatele rusesti devin muzee post-revolutionare.
Premisele reconversiei functionale
America secolelor noastre a reusit transformarea vechilor fabrici si statii de transport in comun, in adevarate complexe comerciale si chiar hoteluri luxoase.
Periferia de vest a Londrei nu mai este o zona linistita de locuinte unifamiliale, dar multe din stradutele ei supravietuiesc ca locatii pentru cabinete medicale si sedii de birouri.
Districtul Marais al Parisului a fost un cartier al palatelor secolului XVIII, anii de sfarsit ai secolului XX transformandu-l intr-o mahala decazuta, pentru ca, in prezent, el sa reinvie ca centru focalizator al preocuparilor culturale, devenind punct de mare atractie pentru turisti.
Reutilizarea cladirilor existente este, mai ales, o masura de bun simt economic si un proces derulat de-a lungul istoriei.
In trecut reconversia cladirilor se facea fara a tine seama de istoria si caracterul acestora: unui amfiteatru roman i-a fost, pur si simplu, insusita functiunea unei fabrici sau cu locuinte construite pe ruinele acestuia si umplerea spatiului central cu constructii ingramadite.
Forta motoare a reconversiilor era doar de factura financiara si functionala. De abia in secolul al XIX-lea sentimentalismul istoriei a facut sa trezeasca respectul si constientizarea valorilor trecutului.
In tarile de est, conceptul de mostenire culturala, sustinut de ideile lui John Ruskin, nu avusese ecou, continuandu-se seria de „crime“ asupra monumentelor de arta.
Explozia constructiva de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial a fost un triumf al modernismului, dar a produs si dezamagire. Esecul multor scheme de locuinte sociale (Pruitt-Igoe – USA, Ronan Point – Anglia) au fost simbolul naruirii visului modern.
Abordarea destructiva a planificarii urbane, avand ca urmare prezervarea minutioasa a unor cladiri (ce pareau a fi „cartile de vizita“ ale unor anumite locuri), neglijand calitatile organice pe care trebuia sa le prezinte orasul, duce la adoptarea unei noi directii: orasele au nevoie de cladirile vechi.
„Prin cladiri vechi nu inteleg doar constructiile vechi ale muzeelor… ci si multitudinea de edificii fara nicio valoare de patrimoniu, chiar si ruinele unora dintre acestea“, J. Jacobs, Death and Life of a Great American Cities.
Criza petrolului din anii ’70 a reprezentat coloana vertebrala a unei miscari ecologice care sustinea ca „demolare“ este echivalent cu „risipa“. Zece ani mai tarziu arhitectii au adoptat ideile de prezervare a bunurilor trecutului (campania dusa de Peter si Alison Smithson pentru salvarea Arcului Euston din Londra).
John Summerson se temea ca „dictatura in restaurare“ poate, cu usurinta, deveni un ritual national, un fetisism glorios. Dar, arhitectura functioneaza ca o afacere, si arhitectii trebuie sa invete sa lucreze cu structurile vechi si de asemenea, sa le valorifice. In anii ’80 – ’90, pretutindeni, lucrul cu cladirile „vechi“ a devenit un element cheie in practica de arhitectura.
Cladirile imbratiseaza, inconstient, ideologiile culturii care le da forma. In unele cazuri, noile functiuni implica atenuarea sau, dimpotriva, indepartarea trasaturilor specifice. Perioada tarzie a secolului XIX aduce conversia cladirilor industriale care tindeau sa se desfiinteze sau sa-si diminueze ambianta functionalului.
Trebuie sa acceptam ca, odata cu schimbarile aparute in societate, trebuie sa se schimbe si cladirile care constituie cadrul fizic al vietii cotidiene.
Sustinatori ai unei pozitii de transformare radicala a societatii, Ruskin si Morris sustin ca a imita stilurile trecutului este o insulta, mai degraba decat un compliment adus acestora, fiecare generatie ar terbui sa construiasca in concordanta cu nevoile si mijloacele proprii ei.
Arhitectii secolului XX au pus bazele unei noi strategii de abordare, bazata pe respectul pentru trecut, fara a apela, insa, la o judecata rationala a diverselor cauze si motive care au influentat gandirea mesterilor din respectivele perioade.
Conservarea arhitecturala a inceput cu o preocupare pentru pastrarea monumentelor, dar a evoluat spre un concept ce priveste formele urbane si viata pe care acestea o exprima, esenta istoriei si continuitatea vietii. Miscarea moderna a fost, de asemenea, preocupata, in mod constant, de restaurarea monumentelor. Dar, pentru a nu se indeparta de caracteristicile unei arhitecturi ce se doreste a exprima modernitatea, mostenirile trecutului sunt privite, de multe ori, ca simple curiozitati.
Cea mai mare provocare reala pentru secolul XXI o reprezinta capacitatea de a-si insusi mostenirea actiunilor arhitectilor secolului trecut. Noua arhitectura trebuie, mai degraba, sa proceseze si sa reconsidere resursele existente decat sa produca noi obiecte/ ansambluri. Mai presus de toate ea pune pret pe diversitate recunoscand valoarea vechiului si noului, traditiei si modernitatii.
Reconversia ca metoda
Obiectivele majore ale unei interventii de reabilitare, privita ca proces complex, incep cu identificarea factorilor ce pot interveni in acest proces, de la vointa politica pana la evaluari si permanete analize ale rezultatelor, gasirea metodelor si a mijloacelor care pot fi folosite (tehnice, administrative si juridice), precum si definirea unei serii de criterii care stau la baza evaluarii situatiei actuale si proiectate.
Experientele anterioare au condus la definirea a cinci principii de baza pentru procesul de reabilitare / revitalizare.
• Integrarea, intelegerea spatiului in care se gaseste zona studiata, ca zona dintr-un teritoriu mai vast, caracterizat de realitati sociale si de o evolutie istorica individuala.
• Pluridisciplinaritatea, reprezentand abordarea multisectoriala, din punct de vedere economic, social si ecologic, fara a supraestima rolul urbanismului.
• Coordonarea, reprezentand elementul vital in conditiile in care o interventie de reabilitare are numeroase aspecte care trebuie studiate si carora tebuie sa li se dea un singur raspuns, coerent. Factorii politici, factori economici si sociali, alaturi de cetateni, trebuie sa fie implicati in proces, cautand sa ajunga la un consens.
• Flexibilitatea, reprezentand faptul ca procesul de reabilitare este unul indelungat, care nu se incheie odata cu aplicarea proiectului, ci continua dupa acest moment, cu analize ale rezultatelor si inerventii care sa le amelioreze.
• Adaptabilitatea, presupunand faptul ca odata stabilit un program de actiune, acesta va fi privit mai degraba ca un set de indicatii, de criterii de abordare.
Reabilitarea elementelor de peisaj urban
Faze si etape de actiune
1. Orientarea. Prima faza a procesului este reprezentata prin identificarea zonei si initierea procesului. Aici se pot distinge doua etape, prima fiind vointa politica, practic factorul care determina initierea unui proces atat de complex; cea de a doua faza fiind deciziile preliminare.
2. Diagnoza. Inainte de a stabili o strategie de interventie, este vital sa fie delimitate conditiile si posibilitatile legale de interventie, efectuarea, practic, a unei analize a zonei.
3. Strategia. Pe baza punctelor determinate in faza anterioara, echipa pluridisciplinara pune bazele unui studiu de fezabilitate, care ia in considerare multitudinea aspectelor vietii cotidiene.
4. Actiunea. Aceasta faza presupune implementarea planului, punand in aplicare prevederile planului definit anterior (atat din punct de vedere urbanistic cat si de detaliu), precum si masurile pe plan social, economic sau ecologic.
5. Analiza ulterioara. Presupune analiza si evaluarea efectelor interventiei, atat pe parcursul sau cat si odata incheiat programul de interventie. In eventualitatea ca actiunile proiectate nu au efectul scontat, va fi nevoie ca procesul sa fie reluat de la faza la care se constata ca au aparut divergente.
(Continuare in numarul viitor)
…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 75 – octombrie 2011, pag. 20
Autor:
arh. Sebastian SAVESCU
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns