Drumurile Romaniei (I)

SOSELUIRILE DRUMURILOR IN ROMANIA, LA SFARSITUL SECOLULUI XIX. Ca obiect de studiu si de luat exemplu

Acum cca. 150 de ani s-a inceput o ampla campanie de modernizare a drumurilor.

Vom prezenta un model de dezvoltare al unei tari – Principatele Unite ale Romaniei dupa Unirea din 1859, dar mai ales dupa ce in Romania a venit regele Carol I de Hohenzollern, si mai ales dupa castigarea Razboiului de Independenta.

Intre anii 1833 si 1863 s-au soseluit numai 775 km, adica aprox. 26 km/an.

Intre 1863 si 1870 (7 ani) s-au soseluit 1.025 km, adica 147 km/an.

Intre 1870 si 1876 s-au soseluit 3.068 km, adica 510 km/an.

Intre 1876 si 1887 s-au soseluit 5.132 km, adica 466 km/an.

In total, din anul 1863 pana in anul 1887 s-au soseluit in medie 387 km/an, adica un total de: 24 ani x 387 km/an = 9.288 km.

Se mentioneaza ca soseluirea insemna, de fapt, impietruirea drumului cu piatra de rau, ceea ce tinea drumul practicabil tot timpul anului, indiferent de intemperii.

Este de apreciat acest lucru, cu atat mai mult cu cat la acele vremuri toate aceste lucrari se faceau numai manual de catre oameni, adica: extragerea pietrisului din rau, transportul cu roaba ori targa la locul de incarcare, incarcarea in carul cu boi, dus pana la locul de punere in opera, unde se descarca manual, se imprastia si se compacta manual.

Toate aceste munci se faceau, ca prestatie, de catre taranii care aveau care, carute, boi ori cai de tractiune. Deci, toata aceasta munca, facuta in interiorul obstei, se realiza prin munca voluntara si cu materiale luate gratis din albia raurilor ori din carierele de piatra apropiate. In acea perioada, in Romania erau circa 130 de ingineri care se ocupau de organizarea acestor lucrari. Daca ar fi sa comparam cu ce s-a realizat intr-o perioada asemanatoare, din anul 1990 si pana in 2013, putem trage usor concluzia ca cei care guvernau atunci tara, cei care conduceau comunele si satele, parca erau mai aplecati spre problemele obstei decat azi.

Solutiile tehnice si financiare erau in grija specialistilor si auto­ritatilor. Cand spun aceste lucruri, nu o fac neaparat de dragul de a critica ci din dorinta de a ne inspira din putinta oamenilor de atunci de a se descurca cu materiale gasite in apropiere si nu cu mesteri din Germania, Franta, America si cu tot felul de inscrisuri, prevazute, neaparat, in „normele europene“.

Din aceeasi sursa „Generalii drumurilor. Linia I-a“, despre cei care se ocupau de constructia si intretinerea drumurilor in acele vremuri, mai aflam ca:

Dupa terminarea Razboiului de Independenta, lucrarile publice au luat o mare amploare. Contributia determinanta a inginerilor romani in buna desfasurare a acestor lucrari a avut ca efect castigarea increderii guvernantilor in specialistii autoh­toni. Este citat in acest sens, in cartea sus amintita, I. C. Bratianu care a avut curaj si incredere sa dea spre executie inginerilor romani constructia caii ferate de la Buzau la Marasesti, cam 91 km.

Lucrarea a fost inaugurata la 18 ianuarie 1881, in prezenta Regelui si a Reginei. Banchetul organizat cu aceasta ocazie nu a fost nici in Sala Unirii de la Focsani, nici la Capsa in Bucuresti ci in magazia de marfuri din gara Focsani. Pe atunci, regele si regina onorau lucrarile facute de romani cu materiale indigene. Ei luau parte la ceremonii de receptie organizate la fata locului, in conditii impro­vizate si nu la restaurante de lux.

Cu ocazia acestei inaugurari, s-a aprins scanteia infiintarii viitoarei Societati Politehnice, care ar putea sa fie asemuita cu ceea ce repre­zinta acum ARACO, la care intalnim ingineri de mare valoare.

Deosebirea este ca Societatea Politehnica era binecuvantata si respectata de Casa Regala. Azi, inginerii din Romania sunt respectati mai mult de firmele de constructii si institutele de stiinta din strainatate.

– De ce fac albinele miere?

– Pentru ca au regina!

REGELE CAROL I SI CONSILIUL TEHNIC SUPERIOR

In Romania anului 1866, Regele Carol I a simtit nevoia sa fie consiliat de un grup de specialisti, oameni competenti si nealiniati politic.

In acest scop, el a constituit Consiliul Tehnic Superior, care apartinea direct de coroana, dar aceasta nu intervenea cu nimic ci era consiliata, doar, de acest organism.

Ceea ce Regele Carol I a facut atunci, noi nu facem nici macar astazi, cand nivelul de cunostinte al specialistilor este mult mai evoluat si se dispune si de tehnologii noi, care mai de care mai sofisticata.

Daca acel rege ar trebui sa faca acel Consiliu Tehnic Superior acum, in mod sigur ar alege numai oameni pregatiti, i-ar lasa sa lucreze, sa se dispute si sa-si prezinte solutia, si nu ar numi nicio persoana nepregatita, fara legatura cu domeniul care se analizeaza.

Ce ar fi iesit din aceasta gandire?

In mod sigur va spun ce n-ar fi iesit.

N-ar fi iesit Radu Berceanu minis­tru, n-ar fi iesit nici domnul Ovidiu Silaghi ministru, nici doamna Anca Boagiu, nici Ludovic Orban, nici Miron Mitrea.

Ar fi iesit, poate, un Pop Mircea caruia, daca ii dai o tema si ii stabilesti cateva tinte, este in stare sa organizeze si sa finalizeze, dar stie si sa cedeze cand vede ca e mai buna ideea altcuiva.

E normal si corect sa-i lasi pe specialisti sa vorbeasca.

Eventual…

Sa se organizeze un concurs destinat sa stabileasca cea mai potrivita sanctiune pentru cei care promit fara acoperire si in dispret total pentru acest bland si generos popor.

CONFERINTA DE PRESA ORGANIZATA DE ARACO

Perspectivele activitatii de investitii – constructii in anul 1999

Asociatia Romana a Antreprenorilor de Constructii – ARACO a organizat in ziua de 25 februarie 1999 o conferinta de presa, pe tema PERSPECTIVELE ACTIVITATII DE INVES­TITII – CONSTRUCTII IN ANUL 1999.

Redam, in continuare, textul materialului prezentat de dl ing. Alexandru Dobre, presedintele ARACO de atunci, cu mentiunea ca problemele sunt actuale si astazi, in 2013.

„Dupa cum se stie, 1998 a fost un an greu pentru economia nationala; un an nu al stagnarii, ci al regresului principalilor indicatori macro si micro-economici. Tocmai de aceea, erau asteptate masuri care sa relanseze economia, sa revigoreze investitiile, sa dea o sansa mediilor de productie si de afaceri din Romania, sa stimuleze initiativa intreprinderilor mici si mijlocii, mai ales in domeniul exportului etc. Din pacate, recentul Buget votat in Parlamentul tarii amana, cu cel putin un an, aceste sperante.

Nu ne-am propus sa comentam, in acest material destinat presei, bugetul elaborat de guvern si aprobat de forul legislativ al tarii, pentru ca, de-acum, el este bine cunoscut. Citam, totusi, aprecierea continuta intr-un apel adresat liderilor partidelor parlamentare de Camera de Comert si Industrie a Romaniei, atunci cand inca se mai putea face ceva, cand constructia bugetului putea fi inca apropiata de cerintele imperioase ale relansarii economice, cu mentiunea ca ne-am raliat intru totul acestui punct de vedere si actionam in spiritul lui.

Impozite si taxe suplimentare

„Avalansa recenta de noi taxe suplimentare – se arata in apel – cresterile de impozite, taxe si contributii obligatorii, precum si anularea sau amanarea aplicarii facilitatilor fiscale recent legiferate constituie cai disfunctionale de construire a unui buget al reformei economice si al redresarii economiei… Situatia incordata creata de varful serviciului datoriei externe si exigentele limitarii deficitului bugetar nu se solu­tioneaza prin exacerbarea fiscalitatii la adresa populatiei si a agentilor economici, pentru ca o astfel de politica duce la prabusirea intregii economii, la falimentarea in masa a intreprinderilor, la pierderea de piete, la indepartarea investitorilor straini… Bugetul pe 1999 (ar fi trebuit) sa fie un buget al stimularii investitiilor (in mod special prin reinvestirea profitului) si exporturilor, al incurajarii productiei agricole, industriale si turistice, al relansarii pietei interne, al solutionarii implicatiilor sociale ale restructurarii, al tinerii sub control sever a economiei subterane …“ – am incheiat citatul.

Exprimand deschis regretul ca n-a fost sa fie asa cum asteptau si preconizau autorii apelului la care ne-am referit, si apropiindu-ne de sectorul constructiilor in care activeaza membrii ARACO, constatam ca Bugetul tarii, in actuala sa alcatuire, nu prevede, practic, fonduri pentru investitii. Mai mult, chiar: este pusa sub semnul intrebarii recuperarea celor 6.000 miliarde lei pe care firmele de constructii le au de incasat de la ordonatorii de credite, pentru lucrari executate anul trecut.

lata cu ce handicap pasesc in 1999 intreprinzatorii din constructii, ramura in care, dupa cum se stie, privatizarea a atins un procent foarte ridicat fata de alte sectoare econo­mice: 98%. Evident, renuntarea la facilitatile acordate prin lege cu numai cateva luni in urma loveste preponderent in investitorii strategici, in investitiile pe termen lung, aducatoare de crestere economica sigura si progresiva; acestia sunt cei loviti, pentru ca cine si-a investit ca­pitalul pe termen scurt, isi ia banii si fuge!

Din aceasta perspectiva, activitatea constructorilor se profileaza descurajant. Este cauza pentru care, chiar si acum, dupa votarea Legii Bugetului in Parlament, subliniem deosebit de apasat necesitatea ca, pe parcurs, cu ocazia diferitelor rectificari ce vor surveni ca urmare a unor incasari suplimentare (din privatizare, de exemplu, sau din alte surse), sa se tina seama de necesitatea vitala a alocarii unor fonduri suplimentare investitiilor, constructiilor de toate tipurile si din toate domeniile.

Cautarea de resurse financiare, eventual imprumuturi, pentru sustinerea lucrarilor de infrastructura

Pana la gasirea acestor ipotetice resurse suplimentare, ce se va intampla totusi in 1999, in sectorul constructiilor din Romania? Chiar si in conditiile de maxima austeritate, exista cateva puncte de sprijin pentru desfasurarea acestei activitati, asa cum poate fi ea sustinuta in asteptarea unor zile mai bune. Aceste repere care, in conditiile date, capata o importanta capitala, echivalenta cu supravietuirea, sunt:

• imprumutul pentru reabilitarea lucrarilor de infrastructura – drumuri: circa 200 milioane dolari in anul 1999 si 250 milioane dolari in anul 2000.

• inceperea lucrarilor de auto­strazi: Bucuresti – Pitesti, Bucuresti – Constanta, circa 100 milioane dolari in anul 1999.

• Demararea lucrarilor de reabi­litare si modernizare a caii ferate Bucuresti – Brasov si continuarea, in anii urmatori, pana la Curtici si Oradea: circa 30 milioane dolari in 1999.

• Fondul de dezvoltare pentru energie electrica, reprezentat de 5% din valoarea fiecarui kilowatt consumat, fond destinat sustinerii investitiilor din acest domeniu.

• Fondul contractat de MLPAT pentru alimentari cu apa si pietruirea drumurilor in mediul rural, in valoare de circa 100 milioane dolari/an.

Desi aceste lucrari au fost castigate de doua firme straine, la aceste lucrari vor participa si firme romanesti si muncitori romani. Aceasta apreciere are la baza experienta de pana acum, desi nu exista o reglementare care sa protejeze forta de munca autohtona. Speram ca nu vom vedea muncitori din Orientul Mijlociu sau din cine stie ce colt al Asiei lucrand in satele Romaniei.

Aceste 5 categorii de investitii, cu surse de finantare asigurata, desi insuficiente, reprezinta o baza pentru anul 1999.

Intr-un asemenea context, consideram ca ar fi o mare greseala sa se cedeze in fata celor care cer suprimarea generala sau partiala a fondului national pentru drumuri. Cand facem aceasta afirmatie ne gandim si la cei 30.000 muncitori constructori care au front de lucru pentru acest sector de activitate, dar mai ales la nevoia imperioasa de modernizare in acest domeniu al infrastructurii, care ameninta sa creeze, intre noi si tarile dezvoltate ale Europei, o adevarata prapastie, pagubitoare pentru economia nati­onala deoarece ii descurajeaza pe posibilii investitori, alunga turistii, creeaza o imagine nemeritata asu­pra tarii in ansamblu. Speram, in acest sens, ca echipa de negociatori romani pentru privatizarea uzinelor „Dacia“, sa manifeste suficienta luciditate pentru a nu aproba clauza scutirii de taxa pentru utilizarea drumurilor, ceruta de investitorul fran­cez; ar fi, in egala masura, o paguba de nesuportat si un precedent peri­culos. Indexarea cu 40% a taxelor care alimenteaza acest fond permite ca sumele reale colectate sa asigure o baza constanta pentru lucrarile de infrastructura.

Suntem informati ca exista si intentia indexarii fondului de dezvoltare pentru energie electrica; este o alta masura cu care suntem de acord, ca si cu orice alta masura de investire inteligenta, gospoda­reasca, in dezvoltare, deci in viitor. Totul este ca aceste fonduri, odata colectate, sa nu capete alta destinatie, sa nu fie deturnate de la cauza investitiilor si dirijate catre alte nevoi, poate si ele presante, dar care palesc, in raport cu prioritatea absoluta: relansarea economiei prin investitii.

De altfel, chibzuinta in investitii – sau mai degraba nechibzuinta – se pare ca sta in buna masura la baza situatiei dramatice in care a ajuns tara. Nu dam lectii de guvernare nimanui, dar cand aflam de la Minis­trul Industriei si Comertului ca Romania a cheltuit, in ultimii ani, 4 miliarde dolari pentru sustinerea minelor din Valea Jiului, nu putem sa nu punem intrebarea: care ar fi starea economiei romanesti astazi daca jumatate din aceasta suma ar fi fost folosita pentru investitii de viitor, chiar acolo, in zona geografica de-acum bine cunoscuta pentru necazurile pe care le creeaza atat locuitorilor ei cat si tarii intregi? Minerii sunt excelenti constructori – facem afirmatia in perfecta cunos­tinta de cauza – pentru ca profesia lor de baza ii formeaza astfel; in plus, ea le inoculeaza disciplina tehnica si tehnologica. Aproape sigur, diminuarea investitiilor uriase facute intr-un bazin carbonifer cu resursele de carbune aflate aproape de epuizare si orientarea fondurilor catre obiective realmente productive si de viitor ar fi schimbat multe, inclusiv in politica sociala, in estomparea dificultatilor sociale cu care se lupta categorii importante ale populatiei Romaniei.

Asa cum s-a mai discutat in ultimele saptamani, ARACO este preocupata pentru gasirea de solutii ca firmele romanesti sa aiba acces mai direct la licitatiile pentru inves­titii, indiferent care ar fi sursa de finantare.

Pe aceasta tema am purtat doua runde de discutii cu expertii Bancii Mondiale, ultima fiind in data de 15.02.1999.

Solutia ar putea fi una care nu necesita nici modificari de legislatie, nici vreo alta investitie pentru studii, ci pur si simplu una formala, dar care trebuie inteleasa si sustinuta cu convingere de cei care negociaza si cei care aproba contractarea de credite, si anume: impartirea creditului obtinut, pe mai multe contracte cu valoare mai mica.

De exemplu, creditul contractat pentru lucrarile de alimentari cu apa, drumuri rurale si locuinte sociale, s-ar fi putut, credem noi, imparti in circa 30 contracte x 10 milioane dolari. In aceasta situatie, cu siguranta ar fi avut mai multe firme romanesti acces la licitatia organizata de MLPAT.

Firmele romanesti nu pot aduce garantii

Disputele din presa pe aceasta tema, intre ARACO si MLPAT, amplificate si de alti neintrebati, nu constituie nici pe departe o problema care sa ajunga in justitie, asa cum s-a vehiculat prin unele ziare, pentru ca fiecare parte are dreptatea si logica sa: MLPAT spune, si are dreptate, ca firmele romanesti, in marea lor majoritate, nu au indeplinit conditiile de putere financiara si deci, s-au aflat in imposibilitatea de a aduce garantii; ARACO sustine, si are dreptate, ca lucrari din categoria drumuri pietruite si alimentari cu apa se puteau face, in conditii bune si la preturi mai joase, de catre firme romanesti.

De altfel, dupa discutiile purtate de curand intre conducerea MLPAT si ARACO, s-a stabilit chiar un program de consultari lunare, avand drept scop gasirea de solutii pentru investitii si de resurse pentru finan­tarea lor, ca si pentru participarea pe usa din fata la licitatii a firmelor romanesti.

De ce nu ar putea guvernul sa ajute firmele romanesti cu garantii guvernamentale, in seama lucrarilor neplatite pentru lucrari executate

Revenind la anul 1999, repetam inca o data ca va fi extrem de dificil pentru constructori. Tocmai de aceea, pentru a putea supravietui unei asemenea perioade, solicitam Ministerului de Finante si chiar Curtii de Conturi sa introduca mai multa rigoare si echitate in intelegerea si exercitarea atributiilor pe care le au, sa conceapa aceste atributii nu ca pe o presiune continua si uneori ilo­gica asupra agentilor economici in general, si a celor din constructii in special. De mult semnalam, in acest sens, anomalia – ruinatoare pentru firmele de constructii – care il obliga pe constructor sa plateasca TVA-ul nu atunci cand incaseaza efectiv factura, cum ar fi normal, ci atunci cand se emite factura si valoarea adaugata practic nu exista.

Ce consecinte creeaza aceasta prevedere? lata, firmele au de primit, asa cum aratam, 6.000 miliarde lei din partea unor ordonatori de credite – institutii ale statului – dar pentru acesti bani, pe care statul nu-i plateste, constructorii au achitat in avans TVA-ul, in valoare de 1.200 miliarde lei! Cum este posibil ca niste intreprinzatori particulari care si-au efectuat corect obligatiile de constructori sa nu fie platiti la timp, ba mai mult, sa fie spoliati, literalmente, percepandu-li-se, in avans, taxe la niste sume pe care ei nu le-au incasat? Chiar cred Ministerul de Finante si Curtea de Conturi ca, procedand astfel, fac vreun serviciu statului?

La acest capitol facem abstractie de faptul ca multe tari europene, interesate sa se dezvolte prin investitii in infrastructura si prin constructii in general, practica un TVA simbolic, intre 4-5%, iar altele au desfiintat TVA – ul pentru constructii (Grecia), in timp ce in Romania se incaseaza 22%! in cazul concret al acestei situatii, nu se poate vorbi de stimularea dezvoltarii.

De la un timp si Curtea de Conturi a intervenit in aceasta realitate, agravand-o; concret, ea a inceput sa ancheteze firmele de constructii, intentionand sa le impuna penalitati la TVA pentru perioada de prelungire a executarii lucrarilor, chiar daca amanarea nu este din vina constructorului, ci a beneficiarului. Controlorii Curtii de Conturi nu se mai uita daca exista, inca, pe santier elemente de finisat, de finalizat: nu iau in consi­derare nici faptul ca, intotdeauna, intarzierile de care investitorul se face vinovat produc paguba constructorului care e obligat sa prelungeasca folosirea utilajelor, fortei de munca etc. De fapt, in cazul de fata, nici macar nu este respectat textul legii, care spune: taxa „… se poate factura in termen de 3-5 zile“, nu „… este obligatorie facturarea in termen de 3 – 5 zile“ (de la inche­ierea lucrarii).

Iata domenii in care asteptam interventii si corectari care sa se conduca dupa o logica de fier. In acest context, salutam renuntarea la caracterul obligatoriu al uneia dintre masurile anuntate cu catva timp in urma: reevaluarea terenurilor. Initiativa ar fi creat, inutil, mari si dificile probleme tuturor. Este un exemplu ca, atunci cand se gandeste, se calculeaza exact si se intelege efectul nociv al unei idei, chiar daca ea s-a transformat intre timp in directiva, act normativ sau reglementare, se poate stopa – chiar si in ultima clipa -un lant de consecinte nefaste prin repunerea in drepturi a logicii, a ratiunii in plan economic. Asteptam din partea tuturor factorilor de putere, dar mai ales din partea Executivului, si alte asemenea interventii si reevaluari, macar in acele cazuri si situatii pe care asociatia noastra, ca si alte asociatii patronale din Romania, le-au semnalat in repetate randuri si le considera vitale pentru functionalitatea economiei.

In calitatea nostra de gestionari ai unei conceptii bazate pe realitati si stimularea concurentei veritabile in ramura de constructii, vom reveni asupra cadrului in care se organizeaza si se desfasoara licitatiile.

Sistemul de punctaj a fost stramb croit

Cu exceptia licitatiilor pentru fondurile venite de la anumite orga­nisme financiare externe, care – atat cat pot – incearca sa impuna criterii stricte si practicate de zeci de ani, in rest aproape orice licitatie se poate „pilota“ si chiar se piloteaza, prin interpretarea unor texte ambigue din reglementarile in vigoare. S-a construit, in ultimii ani, o adevarata „inginerie“ a dirijarii licitatiilor, care uzeaza, cel mai adesea, de urmatoarele procedee:

• Caietele de sarcini se intoc­mesc astfel incat ele sa contina criterii pe care le pot indeplini anumite firme. Ni se pare grav faptul ca, dupa atatia ani de practica, caietul de sarcini, care trebuie sa stabileasca exigentele tehnice si de calitate deosebite ale unei lucrari, nu inde­plineste intotdeauna aceste cerinte. Acest document de baza pentru orice investitie contine de multe ori elemente care ar trebui mai bine veri­ficate si chiar eliminate la diferite nivele de analiza si avizare, care ar trebui sa se constituie intr-un filtru mai exigent.

• Criteriile dupa care se punc­teaza fiecare participant la licitatie, practicate la noi, prezinta numeroase si grave lacune. Astfel, se acorda un numar de puncte pentru firma care are, chipurile, un sistem de calitate implementat, dar nimeni nu verifica, nici inainte, nici chiar dupa licitatie, daca firma castigatoare are intr-adevar acel sistem de asigurare a cali­tatii sau daca il foloseste, ceea ce deschide poarta vicierii deciziei de adjudecare. Ciudat este ca, la acest capitol – esential – al calitatii, se face (practic) abstractie de performantele profesionale anterioare, dobandite de firma licitatoare. De ce?

Apoi, se acorda puncte pentru scurtarea termenului de executie, dar dupa adjudecarea licitatiei, pro­blema termenului este, practic, inmormantata. Nimeni nu mai tine socoteala angajamentului initial. Urmarile se vad pretutindeni: strazi intregi – blocate de santiere si lucrari cu aspect de paragina, prelungite cate 2-3 ani, care nu fac altceva decat sa revolte locuitorii si sa blocheze drumul masinilor de pompieri, salvare etc.

Exista firme care s-au specializat in castigarea licitatiilor prin estimarea lucrarilor la preturi mici, in fata carora competitorii corecti, cei care calculeaza cu probitate pre­turile, nu au niciodata sansa de a castiga. Evident, campionii ofertelor subevaluate isi scot banii cu priso­sinta, apeland la justificarea ulterioara a unor cantitati mai mari de lucrari si de materiale.

Aceste aspecte, precum si alte aranjamente si metode neloiale, viciaza grav licitatiile, creand un climat general de incorectitudine, in care pierd antreprenorii cinstiti, fideli criteriilor profesionale si cerintelor de calitate, dar pierde si statul.

Solutia este una singura. De adop­tat de urgenta una din metodo­logiile de licitatie utilizate in tarile vest-europene.

Supunem atentiei un aspect care, dupa opinia noastra, reprezinta o anomalie ce se cere grabnic remediata. Dupa cum se stie, fiecarui constructor i se retine un fond de garantie pentru buna executie, reprezentand circa 10% din valoarea contractului; banii se depun intr-un cont care nu se poate debloca decat cu acceptul beneficiarului lucrarii. Legea privind infiintarea Agentiei Nationale pentru Locuinte precizeaza ca printre resursele financiare necesare functionarii Agentiei se regasesc si sumele acumulate drept garantie de buna executie in cadrul decontarii lucrarilor de investitii. Prin normele metodologice se arata chiar in mod imperativ ca „unitatile de constructii vor asigura depu­nerea, in mod obligatoriu, in conturi special deschise, la institutii bancare agreate de Agentia Nationala pentru Locuinte. Pentru sumele respective, Agentia Nationala pentru Locuinte va asigura plata dobanzii la vedere practicate de banca“. Aceasta reglementare este in contradictie cu prevederea din „Normele de licitatii“ unde se mentioneaza ca garantia, constituita prin retineri succesive din plata cuvenita pentru facturile par­tiale, se va consemna intr-un cont distinct purtator de dobanda la de­pozit si nu la vedere.

Breasla noastra simte lipsa unui organism pentru planificare ori orientare a investitorilor romani sau straini, care sa asigure interfata intre administratia centrala de stat si intreprinzatori.

S-a facut un lucru bun cu stabilirea zonelor defavorizate. Nu exista insa niciun studiu din care sa reiasa, bazat pe calcule, pe statistici, pe niveluri de dezvoltare, ce anume ar trebui facut acolo. In judetul Maramures, de pilda, stie cineva anume:

• Cate spitale ar mai trebui?

• Cate scoli, in care sate?

• Cati oameni sunt someri?

• Care ar fi activitatile care ar putea lucra pentru export?

• Cate hoteluri ar mai fi necesare, pe unde ar trebui amplasate?

Evident, problemele sunt mult mai numeroase. Exemplele de masuri insuficient gandite, care lovesc in constructori s-ar putea inmulti. Ne gandim, in acest sens, la suspendarea facilitatilor acordate intreprinderilor mici si mijlocii, masura care afecteaza grav inves­titiile, constructiile si pe constructori, reducand drastic sansele relansarii prin investitii facute cu forte proprii, deoarece suspenda accesul la cre­dite, impiedica reinvestirea profitului etc. Dar despre aceste aspecte, si altele, intr-o intalnire viitoare cu dumneavoastra.

Va multumim!

(Va urma)

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 95 – august 2013, pag. 59  

Din cartea „Constructori ai secolului XX“ – autor ing. Alexandru Dobre