Randurile ce urmeaza se refera la suma conceptelor in proiectarea Teatrului National Bucuresti, asa cum va rezulta la finele lucrarilor de executie – in anul 2014.
Functionalitatea unui teatru se bazeaza, printre altele, pe o zonificare riguroasa a diferitelor tipuri de activitati. Relatia dintre diferite zone este ea insasi extrem de importanta.
Intr-o ordine oarecare, acestea ar fi:
1. Zona publicului (accese din exterior, holuri, foaiere, spatii publice, case de bilete, anexe ale acestor spatii – garderobe, grupuri sanitare etc., sali de spectacol s.a.);
2. Zona spectacolului (scena de joc, buzunare, turn de scena etc.) este zona de desfasurare propriu-zisa a spectacolului;
3. Zona personalului artistic (cabine, regrupari inaintea intrarii in scena, sali de repetitii, zone de sport, zone de relaxare: club, restaurant propriu, biblioteca proprie exclusiva);
4. Zona de sustinere si pregatire tehnica a spectacolului (ateliere – de tamplarie, mecanica, butaforie, pictura, tapiterie, croitorie, cizmarie, mode-flori, coafura, perucherie etc. – anexe tehnice, cabine tehnice, depozite de decoruri, ateliere de intretinere a aparatajului scenic etc.);
5. Zona administrativa (directia, diferite compartimente, management).
Este, desigur, o descriere sumara si foarte schematica a zonarii. In realitate fiecare dintre acestea se subimparte in subzone distincte.
*
Ne vom referi la unele concepte dedicate acestor zone.
Zona accesibila publicului (facem referire, in primul rand, la aria holurilor si foaierelor) s-a realizat in lume, in general, in doua tipuri diferite de abordare. Cel mai des intalnit este cel in care publicul ocupa, inaintea sau in pauza spectacolului, spatii foarte vitrate spre exterior, devenind, el insusi, actor pe o scena, pentru trecatorii din afara cladirii teatrului. Unul din exemple ar fi teatrul din Mannheim, intre multe altele.
In ceea ce ne priveste, am considerat ca, inainte si in pauza unui spectacol de teatru, publicul, incarcat cu emotia spectacolului dramatic specific teatrului, trebuie sa poata participa in foaiere la un alt tip de spectacol. Acesta este realizat intr-un volum nevitrat, mult obturat spre exterior, care sa-i permita sa se concentreze pe un spectacol social, pe de o parte (cel al miscarii celorlalti spectatori) si pe de alta parte, pe unul vizual, plastic, static.
In cazul Teatrului National Bucuresti, cei trei pereti convecsi la interior au primit trei tapiserii de foarte mari dimensiuni, adevarate capodopere ale unor renumiti artisti romani: Gabrea, Ciobotaru, Almasan, Nicodim, Iacob, precum si o sculptura tulburatoare in lemn a lui Ovidiu Maitec.
Peretii dinspre foaiere ai corpului Salii de Spectacol sunt destinati expunerii unor lucrari (picturi, sculptura) reprezentand figuri ale unor celebri actori, regizori, scenografi si autori dramatici romani, opere ale unor mari creatori romani – Medrea, Milita Petrascu, Paciurea, Baba etc.
La acest concept al proiectarii initiale (anii ’60 – ‘70) in ultima faza (2005 – 2010), am adoptat ideea realizarii unui spatiu destinat publicului (cu exceptia salilor de spectacol propriu-zise) deschis accesului 12-13 ore pe zi, intre 1000 – 2300, avand, in afara functiei de galerie continua de arta si cafenele, baruri, restaurant, librarii.
De altfel, acest tip de concept, deja existent de o buna perioada de timp, de exemplu la Centrul Barbican sau la Teatrul National din Londra, ofera un tip de agora interioara multifunctionala, cu multiple beneficii in plan social si educational, dar evident si beneficii financiare pentru institutiile respective, beneficii deloc de neglijat.
In prezent, proiectul prevede cca. 6.000 mp de galerie de expozitii, 7 cafenele, un restaurant, librarie, anticariat, o cafenea pe terasa corpului Salii Mari cu o vedere deosebita asupra unei zone impresionante a Bucurestiului, in care coexista edificii importante ca: Universitatea, Facultatea de Arhitectura, Spitalul Coltea, Ministerul Agriculturii, Palatul Sutu, Hotelul Intercontinental, opere remarcabile ale arhitecturii noastre.
*
In ceea ce priveste conceptia salilor de spectacol, decizia a fost de a realiza o sala principala de tip italian (parter si trei randuri de loji), cu tinuta demna de o prima sala a Teatrului National.
Acest gest, de a realiza o sala de tip italian, este aproape obligatoriu pentru teatrele realizate de Palladio si Aleotti la Vicenza, respectiv Parma in anii 1575 si 1618; ei au creat o traditie unanim acceptata: teatre cu contact spectacol – spectator uniaxial, cu o scena de foarte mari dimensiuni, cu doua buzunare laterale si unul de fund, ansamblu scenic dotat tehnic cu culisante, trape, turnanta, arlechini, rivalte si cu un turn al scenei de 37 m inaltime.
O a doua sala, realizata inca de la proiectul initial (1965), a fost si este o sala ramasa unica. Este o sala transformabila, oferind cele trei variante de contact spectacol – spectator considerate clasice: italian, elisabetan si arena, fiecare dintre ele dobandind un aspect finit, aparent definitiv. Modificarea, dintr-o varianta in alta, se face electromecanic in 22 minute.
Dupa o intrerupere de utilizare de catre Teatrul National Bucuresti, intre anii 1986 – 2011, cand a fost utilizata in exclusivitate in varianta italiana de Teatrul National de Opereta (al carui sediu a fost demolat in anii 1985 – 1986), ea este, in prezent, in curs de a i se reda intreaga functionalitate.
Tot in proiectul initial s-a realizat o sala de tip atelier, in care dispunerea locurilor spectatorilor si pozitionarea scenei sunt lasate la latitudinea oamenilor de teatru: regizori si scenografi.
In proiectul actual, prin convertirea unor spatii care, in timp, din cauza evolutiilor tehnologice, nu-si mai justificau functiunea (ateliere, depozite etc.), s-au mai realizat alte trei sali. Doua dintre ele, dotate cu scaune amplasate pe gradene retractabile, se pot transforma in cele trei variante: italian, elisabetan si arena si o a treia – o sala destinata conferintelor, recitalurilor, expozitiilor temporare – cu modalitati diverse de amplasare a publicului pe practicabile.
O a saptea sala este una in aer liber, amplasata pe terasa salii principale si este, de asemenea, o sala transformabila prin intermediul practicabilelor.
Rezultatul este existenta unei sali cu geometrie fixa (sala principala) si a sase sali cu geometrie variabila, transformabile.
Prin numarul sporit de sali, prin diversitatea conceperii lor, prin distribuirea judicioasa in volumul general al cladirii, prin inscrierea lor in circuitul continuu al publicului strabatand cca 6.000 mp de spatii publice, care, cum precizam mai sus, sunt spatii cu functiuni multiple: foaiere, galerii de arta, cafenele, librarie, centre de informare etc., s-a cautat obtinerea unui spatiu continuu, fluent, cat mai accesibil de pe toate fatadele Teatrului National.
Am incercat si urmarit sa dam Teatrului National “I. L. Caragiale” Bucuresti posibilitatea de a se exprima, de a interactiona cu publicul, de a-l atrage si mentine aproape si fidel.
Nu-mi ascund deloc atasamentul (evident, de altfel, prin ceea ce fac, in general) pentru sala de teatru cu contact spectacol – spectator multiaxial, deci arena, elisabetan sau orice alta nedefinita denumire, realizata de catre regizor in salile de tip atelier, pentru ca acest tip de contact multiaxial sculpturalizeaza spectacolul; actorul se aproprie complice de spectator, se integreaza spatiului spectatorilor, decorul, prin forta lucrurilor, este redus, atentia se poate si se concentreaza asupra jocului actorului, asupra textului, similar acelor spectacole tulburatoare din istoria civilizatiei: teatrul grec al secolului VI i.Hr. si cele ale secolului XVI din Spania si Epoca elisabetana.
*
Vom continua seria articolelor, analizand, in continuare, spatiile destinate personalului artistic, spatiile destinate activitatilor tehnice etc.
(Va urma)
…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 95 – august 2013, pag. 16
Autor:
prof. dr. arh. Romeo – Stefan BELEA
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns