De atata amar de ani discutam, analizam, uneori criticam comportarea, in timp, a constructiilor sau/si a materialelor componente ale acestora dar niciodata nu ne-am pus problema (cel putin dupa stirea mea) cum s-au comportat normele tehnice (normative, standarde, directive) in timp, sau mai bine zis cum ne-am comportat noi, cei ce le-am avut tot timpul ca instrumente de lucru si obligatie de aplicare.
Primul contact cu cuvantul „normative” eu l-am avut in anii facultatii, atunci cand regretatul profesor Dan Dumitrescu ne preda calculul betonului armat dupa o “cartulie” cu coperti albastre: “Normativ conditionat de calcul la stari limita”.
Personal (si or mai fi fost si altii ca mine) nu am fost prea impresionat – ca sa nu zic interesat – de acele prevederi dar am cautat sa fac rost de cartea respectiva, cu gandul ca imi va folosi candva. Asta se intampla la mijlocul anilor 60 din secolul trecut (!!??) si dupa ce am trecut prin micul purgatoriu al santierului (obligatoriu in acei ani), mi-am vazut cu ochii visul de lucra intr-un institut de proiectari in constructii. Acolo, surpriza, se lucra la calculul elementelor de beton armat dupa STAS 1546-50, care avea, in principiu, stadiul de rupere desi inca din 1967 aparuse STAS 8000/67 – “Calculul elementelor de beton armat si beton precomprimat. Metoda la stari limita”.
Din spusele sefilor si colegilor de atelier am aflat ca aplicarea lui “1546” e tranzitorie si, deci, nu incalcam nicio lege daca lucram dupa el. In fapt, Metoda de calcul la rupere se dovedise necorespunzatoare, ca urmare a progresului tehnic in alcatuirea elementelor de beton armat si mai ales prin aparitia si dezvoltarea betonului precomprimat. In plus, se impusese si necesitatea ca, pe langa verificarea sigurantei la rupere a constructiei, sa se analizeze si comportarea in exploatare.
Poate atunci, odata cu aparitia acestei metode, a aparut si “samanta” viitoarei Comisii din care cu onoare fac parte. Acest lucru ar fi trebuit sa-l stiu daca eram mai atent la toate cuvantarile pe care le-a tinut dl presedinte de onoare dr. ing. Felician Eduard Ioan Hann. Mea culpa si scuze domnului presedinte!
Mie, ca proiectant, nu mi-a fost greu sa abandonez “calculul la rupere” si sa trec la “stari limita” mai ales ca exista in sistem obiceiul bun sa se faca frecvente seminarizari pe aceasta tema, unele chiar cu profesori de la Institutul de Constructii Bucuresti. Folosind un termen actual, Stasul 8000 a fost up-gradat (impreuna cu STAS 10102-75) prin aparitia STAS 10107/0-76 si inlocuit, mai tarziu, cu STAS 10107/0-90.
Dar cum ne-am “comportat” noi fata de acele norme? Factori ca: etica profesionala, controlul ierarhic si autocontrolul sau fluxul informational care ne parvenea prin publicatiile (mult mai putine ca acum, dar fara… reclame!) au contribuit la implementarea, cu succes, a acelor norme.
Totul ar fi fost foarte frumos daca in paralel cu aceste norme nu ar fi circulat si vestitele “directive“, care ne spuneau sa facem cat mai multe economii prin respectarea “indicilor de consum” la metal, ciment etc. pentru fiecare tip de structura, amplasament, tip de constructie etc. In aceasta situatie, trebuia sa impaci “capra” (citeste norma tehnica) cu “varza” (citeste micsorarea treptata a indicilor de consum)!
Pentru comportarea proiectantilor de structuri in aceasta materie ei trebuie felicitati si dati exemplu generatiilor actuale – numai cine a trait acele vremuri poate sa inteleaga “lupta”continua pe care o dadeam cu cei care ne verificau „la sange” atunci cand proiectul era gata. Trebuia sa recurgem la fel de fel de artificii, unele vecine cu inselatoria, ca sa putem sa convingem „specialistul” ca se respectau indicatiile pretioase venite, periodic, de la „cabinete“.
In diverse NP-uri ni se indica folosirea cat mai multor materiale locale ca: paiele, pleava, lutul, piatra naturala, lemnul CR (constructii rurale) astfel incat consumurile sa scada cat mai mult dar… fara a se impieta asupra rezistentei si stabilitatii constructiilor.
Ceea ce ni se parea paradoxal si dureros, totodata, era faptul ca, dupa cutremurul din 4 martie 1977, cand s-a vazut cum s-au comportat constructiile la un seism puternic, a inceput sa functioneze uitarea („e scrisa in legile omenesti?”). Dar oare era uitare, cu rezultatul ca au inceput sa curga iar solicitarile de a se micsora consumurile!
A ramas de pomina o anume telefonograma/scrisoare venita de la “centru” prin care se specifica precum ca la acele constructii avariate la cutremur trebuie intervenit numai pana la aducerea la situatia de dinainte de cutremur (a intrat in folclor cu denumirea de „vopsitorii antiseismice!“).
Asadar, efectul normelor asupra comportarii proiectantilor, in anii de dinainte de 1990, a fost unul benefic, caci a insemnat o pregatire continua, o straduinta creatoare in gasirea unor solutii care sa faca structurile cat mai performante dar sa si raspunda acelor „comandamente politice” ale vremii, astfel incat proiectele respective sa poata sa „treaca”, sa se materializeze in teren. Daca straduintele noastre nu au fost in zadar se va vedea la proba ultima care va fi: urmatorul cutremur major.
Despre efectele produse dupa 1990, las pe alti colegi, mai tineri, sa-si spuna punctul de vedere.
…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 97 – octombrie 2013, pag. 12
Autor:
ing. Mihail-Bogdan Dabija – director general al SC Consproiect SA – Ploiesti
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns