Despre Teatrul National I. L. Caragiale Bucuresti, cu prof. dr. arh. Romeo Stefan Belea

In anul care a trecut, Revista Constructiilor a publicat un serial de articole consacrate lucrarilor de amploare pentru punerea in valoare a ansamblului arhitectural al Teatrului National I. L. Caragiale Bucuresti. Ati putut lua cunostinta, astfel, destul de concret, despre exigentele cerute de un asemenea obiectiv cultural.

In acest numar aniversar al publicatiei noastre i-am solicitat dlui prof. dr. arh. Romeo Stefan Belea, membru corespondent al Academiei Romane, sa ne prezinte o privire globala asupra a ceea ce inseamna aceasta monumentala opera de arta, despre functionalitatea ei cultural-artistica si despre existenta ei, in comparatie cu edificii asemanatoare raspandite pe alte meleaguri ale lumii.

Ciprian Enache: Care au fost premisele abordarii acestui mare proiect, dintr-o zona importanta a Capitalei?

Romeo Stefan Belea: In momentul inceperii studiilor pentru realizarea Teatrului National Bucuresti, decizia amplasarii lui pe terenul din Piata Universitatii era deja luata la nivelul forurilor superioare de decizie din acei ani, anii ‘60. De altfel, pentru acel amplasament cu aceeasi tema s-a organizat si s-a desfasurat un concurs national de arhitectura, castigat de un proiect al regretatului profesor arhitect Anton Damboianu.

N-am cunoscut niciodata circumstantele atribuirii proiectului pentru Teatrul National Bucuresti Institu­tului Proiect Bucuresti si sub indrumarea arhitectului sef al Capitalei din acei ani, prof. arh. Horia Maicu.

Totusi, asupra premiselor de abordare a acestui proiect pe acest amplasament, explicatiile exista si sunt evidente.

Exista, de mult, necesitatea reali­zarii unui Teatru National, data fiind disparitia cladirii din Calea Victoriei in anii razboiului si in anii de dupa acesta, in niste conditii asupra carora ar merita, la un moment dat, sa se discute.

S-a pus si problema refacerii acelei constructii, care atata timp cat a existat, a reprezentat o realizare exceptionala ca arhitectura si un simbol deosebit de important in istoria Romaniei. Decizia reali­zarii unei constructii noi, in locul refacerii celei vechi, a fost indiscutabil o decizie exclusiv politica, politica acelor ani.

In ceea ce priveste alegerea amplasamentului, aceasta problema parea dinainte hotarata, aproape fireasca, date fiind multe propuneri anterioare facute pentru acel loc, primarie, opera etc. si dat fiind carac­terul destructurat al acelui teren (in momentul inceperii lucra­rilor pentru Teatrul National Bucuresti pe teren exista un circ cu multe improvizatii in jur, desigur, si cu o casa valoroasa ca arhitectura, casa Zisu – in coltul strazii Batistei).

C.E.: Cum puteti caracteriza lucrarea respectiva si ce solutii ati adoptat in raport cu alte proiecte?

R.S.B.: Pentru acei ani, anii ‘60, ani in care in lume se reconstruiau multe teatre distruse in timpul razboiului (Germania, Austria) sau altele noi (Teatrul National de la Londra de exemplu), ca si numeroase teatre in S.U.A. sau in multe alte locuri, parea natural sa se petreaca si la noi un astfel de eveniment.

Era o efervescenta si in acest domeniu, una izvorata, desigur, din descatusarea din ororile celui de-al doilea razboi mondial.

Fiind un colectiv de proiectare foarte tanar, ne-am propus multe, am incercat multe, ne-am impus sa nu fie mai prejos decat ceea ce se realizase pana atunci, sprijiniti fiind si chiar incurajati, in acest sens, de acel admirabil om care a fost prof. arh. Horia Maicu.

Si asa a luat nastere un proiect care cuprindea absolut toate functiunile complexe ale unui teatru (lucru foarte rar intalnit, din multe motive – lipsa spatiului, conditiile refacerilor, fonduri limitate etc.): spatiu de spectacol, spatii publice, depozitare, productie de decoruri etc.

Asa a luat nastere si Sala Studio, ramasa unica inca in lume prin transformabilitatea ei, asa s-a reali­zat acea axa longitudinala (unica la acea vreme)  de-a lungul careia se regaseau scenele, depozitele, atelierele (toata productia si pregatirea spectacolelor).

De altfel, un colectiv s-a deplasat cu proiectul (inainte de a-l definitiva pentru executie) in SUA, Germania si Austria, consultand cei mai importanti specialisti ai timpului. Aprecie­rile au fost, fara exceptie, desosebite, proiectul trezind foarte mult interes.

Dupa realizarea sa, Teatrul National Bucuresti a fost un loc cu neincetate vizite din partea unor proiectanti straini, care doreau sa studieze, pe viu, unele rezolvari originale ale proiectului.

C.E.: In comparatie cu alte lucrari similare din lume, unde se situeaza Teatrul National Bucuresti?

R.S.B.: Proiectul actual, odata terminat, va fi, desigur, cu toata modes­tia dar perfect constient de realismul afirmatiei, o realizare cu multe reusite:

• Spatiul foarte mare (cca 6.000 mp) destinat ariei publice: expozitii, galerii, cafenele, librarie, restaurant, spatii de intalniri si dezbateri, deschis 10-12 ore pe zi, devenind, astfel, o posibila agora.

• Numarul mare de sali (in total sapte sali) toate, cu exceptia Salii Mari, transformabile, cu o totala si facila accesibilitate atat a publicului cat si a pregatirii si realizarii spectacolelor, egal distribuite in spatiul insumand 60.000 mp.

• Multe inovatii in domeniul salilor propriu-zise, mai mari (cazul Salii Studio si al Salii Pictura) sau aparent de detaliu (locuri in picioare pentru studenti, reluand ideea faimoaselor galerii din teatrele de odinioara).

• O totala exprimare, la vedere, a intregii tehnici (echipamente si instalatii) la toate salile noi de spectacol si in foaierele acestora.

• O expresie volumetrica (preluand idei din traditie) care sa se exprime original si puternic.

C.E.: Sunteti multumit de modul in care constructorul materializeaza proiectul al carui autor sunteti?

R.S.B.: Un santier care se acti­veaza pe o constructie existenta, cu toate tarele trecerii timpului si a oamenilor, nu este o sarcina la indemana oricarui constructor. Ba chiar deloc!

Insatisfactiile pe care le am periodic sunt firesti si provin, in ceea ce ma priveste, dintr-o educatie mai rigu­roasa.

Seria insatisfactiilor se tot topeste, moment dupa moment, atunci cand, totusi, intalnesc oameni care-si depa­sesc conditia si devin pasionati de ceea ce fac, mult peste obligatiile stricte pe care le au contractual.

O astfel de lucrare nu se poate realiza fara zbucium, fara harta constructiva, fara tipete si fara rasete.

Pana la sfarsit, la finele realizarii proiectului, imi voi aminti cu satisfactie relatia care s-a nascut de la inceput cu beneficiarul – nu cu toti cei ce reprezinta beneficiarul, ci cu Ion Caramitru -, cu constructorul – nu chiar cu toti componentii colectivului,  ci cu Petre Badea, Marius Stan, Andrei lonita.

Si ramane sa le multumesc cole­gilor si prietenilor mei din colectivul nostru de proiectare pentru ca ne-am suportat, dar, mai ales, pentru ca m-au suportat.

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 100 – ianuarie-februarie 2014, pag. 16