CISC: Idei despre reabilitarea monumentelor istorice

Societatea umana a avut, ca element necesar constant al dezvoltarii sale, preocuparea omului de a realiza constructii care sa-i asigure spatiul unor nevoi de viata sau de ordin spiritual. El a produs mai multe generatii de constructii definite prin materialele folosite si prin structuri adaptate unei mari varietati de stiluri.

Evolutia structurilor constructive nu poate fi desprinsa de conditionarile economice, sociale si ideologice, care au generat-o.

Dezvoltarea constructiilor reflecta raportul dintre vechi si nou, dintre traditie si inovatie. Constructiile sunt marturii vii ale traditiilor seculare, pagini de neinlocuit in istoria fiecarui popor, apreciabile prin vechimea, valoarea arhitectonica sau prin evenimentul istoric pe care-l semnifica. Uneori, semnificatiile istorice, memoriale, ale unor constructii monumentale depasesc, chiar, valoarea lor ca opera de arta.

Privind factorul de „timp“, constructia initiala este document de referinta. Eventualele modificari ulterioare puteau diminua sau mari valoarea.

Un alt factor important este „amplasamentul“, deci mediul inconjurator natural sau construit, care influenteaza asupra aspectului si modului cum s-a conservat constructia.

Constructiile monumentale reprezinta adevarate lucrari de arta si marcheaza momente importante in calea progresului tehnic si civilizatiei unui popor.

Monumentele sunt obiecte – o multime de obiecte – a caror pastrare si folosinta este in interes public, pentru pastrarea si folosinta lor exista, argumente artistice, stiintifice, etnografice sau urbanistice.

Charta din Venetia (1964) stabileste, ca notiunea de monument istoric nu cuprinde doar opera arhitectonica singulara, ci si ansamblul arhitectonic urban sau rural care poarta marturia unei civilizatii particulare, a unei evolutii distincte, sau a unui eveniment istoric.

Conservarea monumentelor istorice este intotdeauna favorabila printr-o folosinta utila societatii; pentru consolidarea lor pot fi aplicate cele mai moderne tehnici a caror eficienta a fost demonstrata stiintific si prin experienta practica. Toate lucrarile de conservare si restaurare trebuie intotdeauna acompaniate cu o documentatie precisa, sub forma de rapoarte analitice si cri­tice, ilustrate cu desene si fotografii.

Pastrarea cladirilor nu se poate face decat „in situ“, problemele sunt si de natura tehnica si necesita masuri de protectie.

Patrimoniul istoric este o posesie mostenita; patrimoniul de arhitectura este doar o parte a acestui patrimoniu, in crestere continua, prin largirea cadrului cronologic si geografic. Conventia de la Granada (1985) prevede re­gulile de pastrare pentru patrimoniul arhitectural.

Charta Oraselor istorice acceptata in 10 octombrie 1987 la Washington se refera si la valorile care trebuie protejate in cadrul oraselor istorice. Din ea rezulta ca aceste valori sunt:

• tesutul urban, rezultat al retelei stradale, respectiv al parcelarii;

• relatia   reciproca   dintre   diferite   spatii   urbane: construit, liber sau verde;

• forma interioara si exterioara a cladirilor asa cum este ea exprimata de  structura,  volume,  stiluri, forme, materiale, culori si ornamente;

• relatia reciproca dintre oras si cadrul sau natural sau construit;

• caracteristicile rolului obiectivului, dobandit de-a lungul istoriei.

Acestora li se mai pot adauga: silueta orasului, elemente arhitecturale care dau expresie identitatii orasului, monumentele istorice din oras etc.

Orasele pentru noi, locuitorii de azi, sunt sarcini si o provocare pentru innoire si dezvoltare.

Legislatia internationala – Chartele, Conventiile, Declaratiile, Recomandarile pun accentul pe protejarea patrimoniului architectural – monumente, ansambluri, situri. Ele se refera la „protectie“ dar acorda atentie scopului final – conservarea si valorificarea patrimoniului architectural, considerat a fi un veritabil „capital“ cultural, spiritual, economic, social.

Simpla existenta a unei legi sau pachet de legi, nu salveaza patrimoniul arhitectural. Protectia este modalitatea prin care patrimoniul este pus in valoare, insa cu o conditie prealabila: acesta sa fie cunoscut, evaluat, reabilitat, conservat.

Istoria trebuie sa devina o provocare fascinanta pentru innoirea si dezvoltarea oraselor din trecut, spre viitorul lor.

Avand statutul de zona protejata – centru istoric -activitatea de protejare nu trebuie privita ca o interdictie. Extinderile trebuie sa aiba functii compatibile cu conceptia de conservare integrata.

Zonele de protectie sunt o multime de ansambluri arhitectonice, chiar si atunci cand nu toate partile componente ale ansamblului sunt monumente. Sunt importante pentru integrarea in ansamblu.

Putem afirma, ca reabilitarea costa 25-33% mai putin decat constructia noua. La costuri egale, reabilitarea produce ambiente de mai buna calitate. Acestea aduc investitorului printre altele, chirii superioare in plus.

Reabilitarea patrimoniului arhitectural la scara ansamblurilor si cartierelor istorice, se concretizeaza in operatiuni complexe, intr-o succinta analiza si clasificare a operatiunilor de reabilitare, definirea notiunii de centru istoric, reabilitarea patrimoniului ca parte si conditie a succesului reabilitarii centrului istoric, operatiuni complexe de reabilitare a patrimoniului arhitectural -suportul legislativ, principii si optiuni strategice si operatiunile de reabilitare.

Centrul istoric este caracterizat prin teritorialitate (definita fizic, administrativ sau juridic) si prin concentrarea semnificativa a valorilor istorice, in zonele si centrele istorice avem de-a face si cu un fond construit care excede categoria de monument istoric, dar este inevitabil.

Punerea in opera a patrimoniului arhitectural trebuie realizata paralel cu dezvoltarea organica urbana.

Mediul legislativ in care se desfasoara reabilitarea este caracterizata prin cadru legislativ general si reglementari specifice (legislatie urbanistica si legislatia specifica de protectie patrimoniului).

Centrele urbane ale oraselor sunt afectate prin fenomene ca: distrugeri, degradari, alterari, imbatraniri, neintretinere, folosire abuziva, abandonare si dezvoltare speculativa. Ceea ce este comun tuturor reglementarilor legale este prevederea unor stimulente pentru operatorii economici implicati in operatiunile de revitalizare.

Toate statele isi definesc un organ central (protectorat), insarcinat cu delimitarea legala a protectiei. Gestionarii protectiei (care asigura avizarea, acordul etc.) sunt instante descentralizate, fiind subordonate instantei centrale sau ale autoritatii locale.

Principalele tendinte din domeniul stimulentelor pot fi: deducerea cheltuielilor de reparatii si de intretinere din cuantumul venitului impozabil, exceptarea sau diminuarea taxelor locale pentru acele proprietati arhitecturale care nu aduc beneficii proprietarului scutirea de la plata impozitului pe avere a proprietarului, pentru obiectivele care sunt deschise vizitatorilor, exceptarea de la TVA pentru lucrarile de restaurare sau intretinere ale acelor bunuri de patrimoniu arhitectural care nu aduc profit.

Principiul director al reabilitarii este indus de manifestarea calitativa si cantitativa a urmatorilor factori: componenta, tipologia si starea; rolul economic in cadrul orga­nismului, libertatile si oportunitatile oferite de legislatie. Influenta corpului social asupra planificarii urbane si interesele politice ale administratiei locale, in parteneriatul pentru reabilitarea patrimoniului arhitectural, fac parte dintre partenerii sociali si economici.

Operatiunile de reabilitare pot fi:

• activa: permite o existenta autointretinuta;

• pasiva: nu se integreaza in circuitul economic;

• de suprafata: renovarea fatadelor si a incaperilor adiacente;

• in adancime: se ocupa de fatade si de interiorul cladi­rilor zonei de reabilitare.

Scopul inglobarii masurilor proiective in documenta­tiile urbanistice, este dat de necesitatea si integrarea existentei si punerii in valoare a patrimoniului arhitectural in dezvoltarea orasului. Important este: atragerea de resurse (interes al admi­nistratiei) si amplificarea economica a patrimoniului cultural (interes comun al administratiei si a investitorilor) adica maximizarea raportului cost/beneficiu in conditii de respectare a specificului patrimoniului si al protejarii sale.

O interventie de restaurare trebuie sa parcurga urmatoarele activitati:

• discutii premergatoare (beneficiar, reprezentanti ai administratiei locale, responsabil pentru monumente, refe­rentul de zona de la Directia Monumentelor, proiectantul);

• expertiza: specialist de conceptie al directiei de monumente (conceptii de restaurare);

• cercetari prealabile (cercetari de arhiva, arheologice, suprafata edificiului, materialul, starea cromatica, structura, documentatie fotografica, sondaje, probe, releveu etc.);

• stabilirea conceptiei de restaurare (bazata pe rezultatele cercetarilor premergatoare);

• licitatie, oferta, plan de finantare;

• executarea lucrarilor;

• receptia finala (controlul lucrarilor conform conceptiei de restaurare, raport asupra lucrarilor executate, raport final asupra intregii interventii).

Concluzii

Reabilitarea patrimoniului arhitectural presupune existenta unui complex legislativ si nu doar o lege a monumentelor istorice.

Reabilitarea localitatilor exprima nevoia social-umana de a prezerva fondul construit existent, adaptandu-l, totodata, la noile cerinte ale unei vieti civilizate moderne.

Este necesara incurajarea operatiunilor in regie proprie a proprietarilor, cu respectarea prescriptiilor tehnice ale reabilitarii si incurajarea implicarii publice prin transparenta activitatii administrative din acest domeniu de interes public.

Legislatia trebuie sa integreze protectia patrimoniului in dezvoltarea durabila a localitatilor.

Adaptarea unui model de reabilitare a patrimoniului arhitectural sau al altuia trebuie facuta cu analiza pre­mizelor si evaluarea efectelor asupra situatiei concrete.

(Din Buletinul CISC Nr. 2/2014) 

Autori:
ing. Szasz Bela Gyula
ing. Toth Helga 

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 106 – august 2014, pag. 50