HIDROCONSTRUCTIA: Contributia la edificarea sistemului hidroenergetic national (I)

In cei peste 60 de ani de activitate, Societatea Hidroconstructia S.A., alaturi de beneficiari, proiectanti si montori, a avut cea mai mare contributie la realizarea sistemului hidroenergetic din Romania.

Dat fiind faptul ca succesiunea generatiilor nu altereaza caracterul imuabil al activitatii societatii, dar diminueaza informatia in randul celor interesati, ne propunem ca, intr-o serie de articole, sa prezentam cateva dintre principalele amenajari complexe ale unor rauri de pe teritoriul tarii, amenajari care contribuie substantial la productia de energie electrica ieftina si nepoluanta pentru uzul populatiei si al economiei nationale, dar constituie si o protectie decisiva impotriva inundatiilor, contributie demonstrata si in perioadele in care climatul ploios a produs multe nenorociri in diverse locuri din tara, dar nu de-a lungul raurilor amenajate.

Intr-un prim episod, ne propunem o foarte scurta incursiune in evolutia amenajarilor hidroenergetice din Romania, pentru a pregati prezentarea dezvoltarii si realizarii intregului sistem hidroenergetic al tarii.

Romania are resurse de apa modeste. Afirmatia pare a fi paradoxala, dat fiind ca nu intalnim pe teritoriul tarii, decat in foarte mica masura, zone desertificate iar vegetatia este si bogata si diversificata. Totusi, in comparatie cu Olanda care are 6.500 m3 apa/locuitor an, Franta cu 4.000 m3apa /locuitor an, Germania cu 2.600 m3 apa/locuitor an, Anglia cu 2.200 m3 apa/locuitor an, Romania are doar 1.840 m3 apa/locuitor an.

Romania dispune, insa, de o retea hidrografica bogata si relativ uniform distribuita pe intreg teritoriul. Majoritatea raurilor izvorasc de pe versantii muntilor Carpati si se varsa in Dunare, raurile din Ardeal si Banat pe teritoriul Ungariei si al Serbiei, cele din Oltenia, Muntenia si Moldova pe teritoriul tarii. Important este, insa, cum utilizezi aceasta apa.

Daca evolutia omenirii, pe succesivele trepte istorice, este insotita de o crestere a consumului de energie de la 5 – 8 kWh/zi om, in preistorie, energie produsa in special de forta de munca umana (roata olarului) si mult mai tarziu de cea a animalelor de tractiune, o a treia etapa o constituie aparitia rotilor hidraulice, in special cele pentru actionarea de mori. Aceasta utilizare a energiei apelor se continua din antichitate pana in Evul Mediu, inregistrand o expansiune remarcabila in jurul anilor 1400 atunci cand, dupa unii analisti, se ajunge la un consum de 30 kWh/zi om, ceea ce a favorizat trecerea de la productia casnica la cea manufacturiera.

Stramosii nostri geto-daci cunosteau roata olarului cel putin din sec. VII i.e.n., probabil de la grecii stabiliti pe tarmul vestic al Pontului Euxin.

De la roata olarului la roata hidraulica cu facaie, nu a mai fost decat un pas si acest pas pare sa se fi facut fie in Peninsula Balcanica, fie in Podisul Anatoliei din Asia Mica. Acest tip de moara cu facaie este mentionat in „Geographica”, lucrare a geografului grec Strabon, ca fiind construita de regele Pontus-ului, Mithridates, de unde poate fi localizata in timp catre inceputul sec. I i.e.n.

In muzeele tehnice de la München si Viena, roata hidraulica cu ax vertical, exemplificata cu exponate transferate din aria folclorica romaneasca, este prezentata drept „moara valaha” si este caracterizata drept precursorul popular al turbinei Pelton.

In muzeul tehnicii „D. Leonida” din Bucuresti si in cel din Dumbrava – Sibiu sunt expuse, de asemenea, exemplare ale acestui tip de moara.

Secolul XIX aduce mari prefaceri politice, economice si sociale in Principatele Romane, context in care incep sa se instaleze unele fabrici care, pentru satisfacerea necesitatilor tehnice de energie, recurg la exploatarea fortei motrice a cursurilor de apa, mai ales ca, intre timp, aparusera turbinele moderne Francis, Pelton si Kaplan.

Hidroenergetica romaneasca si-a scris primele pagini la putin timp dupa cele dintai consemnari privind aparitia in lume a centralelor electrice actionate de forta apei. Daca, pe plan mondial, prima centrala este consemnata in 1870 la Cragside, Rothbury in Anglia, dupa numai 10 ani, apar si pe teritoriul Romaniei de azi primele amenajari de folosire a energiei apei. Nu le putem enumera pe toate cele identificate, dar merita nominalizate cateva de referinta:

– 1880, Emil Costinescu fondeaza fabrica de cherestea de la Sinaia, cu o turbina de 250 kW de provenienta elvetiana, pentru ca, in 1881, sa deschida fabrica de cuie si sarma, cu o turbina Voith de tip Kaplan de 135 kW.

– 1884, pe paraul Peles – centrala care deservea Palatul Regal.

– 1886, Erler infiinteaza la Azuga fabrica de var hidraulic, pe care o echipeaza cu o turbina hidraulica de 60 CP.

– 1886, functioneaza la Iacobeni (jud. Suceava), pe Bistrita, o hidrocentrala, neatestata, dar identificata dupa urmele lasate dupa distrugere.

– 1886, Sadu I de 45 kW, pentru alimentarea cu energie electrica a orasului Sibiu.

– 1889, uzina hidraulica Grozavesti pe Dambovita, dupa un proiect intocmit de ing. Cucu, cu o putere instalata de 2 x 245 kW, alimentata din lacul Ciurel. Uzina avea patru turbine Girard dintre care doua actionau un grup de 7 pompe cu pistoane pentru ridicarea presiunii in reteaua de alimentare cu apa potabila a Capitalei, iar doua actionau dinamuri de 600 V. In acelasi an, din aceasta centrala se va alimenta prima instalatie de iluminat public al strazilor din Bucuresti, pe bulevardele Elisabeta si Carol I si in gradina Cismigiu.

– 1896, Sadu I, 2 x 350 kW pentru extinderea alimentarii orasului Sibiu.

– in 1898, Sinaia, cu doua grupuri a 250 kW.

– in aceeasi perioada se mai consemneaza valorificarea caderilor de apa in Caransebes, Orastie, Baile Herculane, Busteni, Toplet, Petresti – Alba si multe altele.

Constructia de centrale hidroelectrice a continuat si in intervalul 1900 – 1930, puterea acestora fiind de cca. 30 MW, cu o productie de energie de cca 75 GWh/an. Pentru acea perioada, trebuie consemnate, in mod deosebit, amenajarile din jurul Resitei (1901 – 1909), pe Semenic si Barzava, Sadu II (1907 – 2 x 405 kW) pe raul Sadu care, ulterior, a fost suplimentata in 1916 si 1923 pana la 1.620 kW, iar barajul a fost reabilitat si suprainaltat in 1966 – 69; barajul Scropoasa (1930) pe raul Ialomita in cheile Orzei si captarea Bratei pentru centrala Dobresti. In 1927 s-a realizat si prima interconectare intre doua centrale, LEA Sinaia – Doftana de 8 kV.

Pana la proiectul de la Bicaz, Romania va trece prin incercarile conflagratiilor mondiale, va cunoaste schimbari fundamentale de regim politic, amputari teritoriale, foametea din 1947, plati inrobitoare ale datoriilor de razboi, deportari si inregimentarea sistematica in inchisori si lagare de munca fortata a unor intregi categorii de indezirabili politic, iar in economie se va impune un sistem de conducere centralizat, bazat pe planificare.

Cu toate greutatile si fortati de lipsa energiei electrice se vor realiza barajul Dobresti si centrala Galma (Moroeni), iar „Sovrom Constructia” va incepe lucrarile la amenajarea Sadu V intr-o solutie tehnica provizorie, cu batardou si fara baraj, care va fi pusa in functiune in 1955.

Sub semnul lozincii de import Comunismul este puterea sovietelor plus electrificarea, au fost trasate primele jaloane ale unui proces amplu si sistematic de electrificare a tarii. In 1949 se infiinteaza Ministerul Energiei Electrice condus de Gheorghe Gaston Marin, inginer scolit in Franta, care isi alege drept consilieri pe profesorii Dimitrie Leonida, Cristea Mateescu, Constantin Dinculescu, Dorin Pavel si inginerii H. Bercovici si I. Stancescu, pentru a schita ceea ce va fi primul plan decenal de  electrificare.

Dupa un an, la 26 octombrie 1950, Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Roman dezbate si aproba Planul de electrificare a tarii pe 10 ani (1951-1961). 

(Continuare in numarul urmator) 

Autor:
ing. Mihai Cojocar

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 108 – octombrie 2014, pag. 8