Roma antica – cetatea confortului

Antichitatea reprezinta perioada in care nivelul tehnic al epocii a reusit sa asigure conditii de confort primar in cadrul comu­nitatilor organizate, in majoritatea cazu­rilor acestea dovedindu-se superioare celor din societatile care au urmat in primii ani ai Evului Mediu.

Aprovizionarea cu apa

Aprovizionarea cu apa, traseele pentru canalizare, sistemele de incalzire, necesare atat marilor bai publice ale Romei, cat si caselor bogate din capitala civilizatiei antice, pot fi considerate primele intentii de echipare tehnica demne de a fi numite instalatii. Aceasta datorita complexitatii lor la epoca respectiva si a importantei pentru functionalitatea cladirii.

Inaintea Romei au functionat in Egipt, Mesopotamia, Grecia, dar mai ales in insula Creta, sisteme primitive de irigatii, aductiuni de apa potabila si evacuari de ape uzate, menite sa asigure un confort dorit si posibil atunci. Dar Roma poate fi con­si­de­rata momentul de varf al echiparii tehnice din lumea antica.

Roma a insemnat, pentru lumea antica, mirajul unui spatiu „urban“ confortabil, cu cladiri unde, pe vreme rea, puteai beneficia de caldura si lumina, cu bai calde care ajutau sa te destinzi, asigurate de terme, cu fantani aflate la intersectii de strazi, care iti ofereau apa proaspata adusa din munti si cu latrine elegante si confortabile, contribuind la curatenia permanenta a cetatii.

Oamenii nu se simt cu adevarat bine decat la oras, iar orasul nu este alcatuit din strazi cunoscute si din oameni entuziasti sau anonimi, ci dintr-un confort mate­rial (COMODA), ca de pilda baile si edificiile publice (Istoria vietii private – Philippe Aries, Georges Duby).

Romanii au fost constructorii acestor tipuri de asezari „comode“ in cadrul tuturor teritoriilor cucerite, invatandu-i si pe localnici stilul de viata civilizat si organizat, suprave­gheat si de legislatii precise in zona adminis­tratiei.

Alimentarea cu apa a oraselor romane era asigurata de un intreg „stat major“, alcatuit din personal tehnic si de supraveghere, ce putea colabora cu „firme particu­lare“ pentru executarea montajelor si paza intregii retele de aductiune.

Administratorul aparatului de stat era membru al guvernului, adesea consul si inginer. Acesta avea grija sa se garanteze nu numai cantitatea de apa necesara, ci si calitatea cores­punzatoare, facandu-se diferen­ta intre apa potabila si cea menajera.

La anul 100 d.Hr (Traian), alimentarea cu apa a Romei se realiza prin 14 canale principale, insumand 430 km lungime. Alimentarea ora­se­lor se facea, aproape fara exceptie, prin conducerea apei, dupa captare, printr-un canal in „cadere libera“ pana la turnul de apa aflat in locul cel mai inalt din oras.

Canalul era ingropat in pamant, cu exceptia locurilor unde trebuiau traversate vai si unde se construiau poduri speciale – apeductele.

Unul dintre cele mai cunoscute apeducte este „Pont du Gard“, pe traseul de alimentare al orasului Nimes (sudul Frantei). Aici nivelul apei transportate urca pana la 1,50 m.

Canalele de aductiune, preva­zute cu puturi de vizitare, erau tencuite cu beton impermeabil, renumitul beton roman.

Apa se stoca in rezervoare, de unde era distribuita dupa niste reguli stricte care tineau de legile de func­tionare ale cetatii.

Pe langa cisternele de mare capacitate se aflau si turnuri de apa (distribuitori) secundare, pentru con­su­ma­torii particulari, care serveau un anumit numar de resedinte.

Consumul de apa pe cap de locuitor era de 4-5 ori mai mare decat in zilele noastre, deoarece apa curgea neintrerupt, zi si noapte.

Din castelul de apa al orasului apa era condusa, prin canale principale, la consumatori. Acestia se imparteau in trei categorii:

• puturi publice, de unde isi lua fiecare apa;
• institutii publice (teatre, circ, terme, fantani decora­tive);
• consumatori particulari bogati, organizati in grupuri (dupa cartierul unde locuiau), care suportau cheltu­ielile de racordare si plateau o taxa fixa pentru consumul anual (fig. 1).

Racordurile canalelor principale se faceau la niveluri diferite, astfel incat, daca nivelul apei din rezervor scadea, ramaneau fara apa intai consumatorii particu­lari, apoi institutiile publice, dar niciodata fantanile (puturile publice) de care beneficia intreaga populatie a cetatii.

Canalele principale aveau un diametru de cca 30 cm. Toate conductele aveau diametre normate, in ve­derea calculului corect al consumului. Desi se cunostea valoarea lui PI, pentru usurarea calculului se foloseau tabele.

Locuintele de lux dispuneau de tot confortul: apa potabila, bai, instalatii sanitare, canalizare, insa aces­tea erau primele care ramaneau fara apa in timpul secetei. Daca nivelul apei continua sa scada in rezer­voare, se oprea distribuirea ei catre cladirile de interes public. Acest lucru era posibil datorita sistemului tehnic al rezervoarelor, special gandit pentru repartitia apei in caz de criza (conform regulilor cetatii). Ramanea, astfel, apa pentru fantanile de unde putea sa se apro­vizioneze toata populatia si pentru curatirea latrinelor publi­ce. Se incerca, astfel, evitarea declansarii unei epidemii.

Termele constituie cea mai importanta realizare in domeniul instalatiilor din perioada Romei antice. Aceste asezaminte erau „punctele calde“ ale oraselor, unde cetatenii, de la cei mai modesti (chiar sclavii) pana la notabilitatile urbei, se intalneau pentru bai, jocuri, lectura, discutii, divertisment, sport.

Gongul (discurs), care in fiecare zi vestea deschiderea bailor publice, era, spune Cicero, mai dulce la auz decat glasul filosofilor in scolile lor (Istoria vietii private, vol. II pag. 119 – Philippe Aries si Georges Duby).

Ansamblul constructiei se compunea din cinci parti: laconicum sau vestibulul; sudarium, incapere calda ce servea la transpiratie; caldarium sau baia fierbinte; tepidarium sau baia calda; frigidarium sau baia rece.

In foarte multe cazuri, termele aveau un plan simetric pentru a putea fi folosite la jumatate din capacitate.

Spre sfarsitul imperiului, termele se degradeaza din cauza lipsei apei curente in cantitati mari, apa necesara unei bune functionari.

Absenta supravegherii organizate si asigurate de administratia imperiala a dus la disparitia sistemului de alimentare cu apa initiat de romani, prin distrugerea sis­temelor de canale si a apeductelor, sau, pur si simplu, din cauza nesigurantei calitatii apei. Singurele care au supravietuit au fost baile private din unele locuinte, care foloseau sursa de apa locala.

Evacuarea apelor uzate si sisteme de incalzire

In timpul regelui etrusc Tarquinus Superbus (535 – 509 i.Hr) s-a construit la Roma, in ciuda protestelor popu­latiei care considera aceasta munca penibila si injosi­toare, un mare canal subteran, destinat sa primeasca toate apele murdare ale orasului, lucrare neegalata in timpurile mo­derne, denumit CLOACA MAXIMA.

De fapt, prin toate lucra­rile de drenare, etruscii au facut din Roma un oras salubru in mijlocul unei zone mlastinoase, iar romanii au meritul de a fi continuatorii acestor lucrari.

Consumul mare de apa pe cap de locuitor facea necesara o retea de canalizare complexa si generos dimensionata, care servea concomitent si la evacuarea apei de ploaie. In toate orasele mari se construiau canale sub strazile principale, prevazute cu puturi de vizitare.

Si astazi, la Pompei, se poate observa, pe carosabilul pietruit, cate o gura de canal dintr-o lespede rotunda de piatra.

Cel mai cunoscut exemplu de retea de canalizare antica este „CLOACA MAXIMA“ din Roma, construit de catre inginerii etrusci in perioada republicana. Canalul, cu dimensiuni impunatoare, ce se poate vedea si astazi la locul de varsare in Tibru, a servit la asanarea vaii in care se afla forul roman, vale care, initial, fusese o mlastina.

Este de subliniat faptul ca in Roma si Ostia, cat si in alte orase romane, municipalitatea asigura existenta latrinelor publice (10-40 de locuri) prevazute cu apa, pentru o folosire igienica. Acestea erau amplasate peste rigolele unde apa curgea continuu. Aspectul lor era asemanator cu al unor banci. Latrinele aveau in fata, in pardoseala, un sant plin cu apa ce curgea permanent, pentru spalarea mainilor, obi­cei intalnit si acum in Orient.

Prin lege se aplicau pedepse celor care nesocoteau regulile de convietuire civilizata in cadrul cetatii.

Interesanta este atitudinea roma­nilor vizavi de ideea de pudoare. Initial, aceasta se ignora, atat baia in bazinele termelor, cat si folosirea latrinei facandu-se in comun. Tarziu, cei cu functii inalte in stat, deranjati de „intimitatea“ cu plebeii din spatiul termelor sau al latrinelor publice, au inceput sa-si faca sali de baie si ca­bine in locuintele lor.

Latrinele particulare, aflate in interiorul caselor bogate, au fost gandite tot in ideea folosirii in comun, gasindu-se, eventual, mici incaperi pentru doua locuri cu intre­buintare simultana. In ge­neral, consumul de apa era asa de mare, incat asigura si permanenta lor curatire.

Tot din aceasta perioada dateaza incalzirea centrala cu aer cald preparat in cuptoare amplasate la nivelurile inferioare ale cladirii, aer cald condus spre spatiile ce urmau sa fie incalzite prin canale executate in zidarie.

Locuintele cetatenilor bogati, in special din zonele mai friguroase, erau prevazute cu un fel de instalatie de incalzire centrala care incalzea podelele. Focul ardea intr-o cama­ruta (cuptor) numita „praefurnium“ si era alimentat din exte­rior cu lemne sau carbuni, de catre sclavi. Astfel, incaperile de locuit ramaneau curate si fara fum.

Focul ardea direct pe podeaua cup­torului (fara grilaj dedesubt) si din aceasta cauza avea un tiraj foarte redus. Fumul incins era condus pe sub podea, printr-un spatiu numit „hypocaustum“, spatiu rezultat prin ridicarea pardoselei pe stalpisori de caramida sau piatra si evacuat prin cosuri amplasate la colturile incaperii. Cosurile serveau, de ase­menea, drept corpuri de incalzire. Ele nu conduceau fumul peste acoperis, ci debusau sub streasina. Acest lucru era posi­bil datorita tirajului redus.

Alimentat de trei ori pe zi, focul ardea continuu. Se incalzeau, astfel, camerele de zi si camerele de baie, respectiv „caldarium“  (camera de baie propriu-zisa), „tepidarium“ (camera de oprire a transpiratiei) si „frigida­rium“, baia rece.

Apa se incalzea intr-un cazan aflat deasupra „praefurnium-ului“, iar la nevoie se amesteca cu apa rece aflata intr-un alt rezervor. Aceste instalatii erau prevazute, bineinteles, cu robi­nete. Peretii inca­perilor erau izolati cu niste caramizi speciale, goale pe dinauntru.

Un exemplu interesant de spatiu incalzit este cel al bazilicii din Trier (Germania). Peretii erau captusiti la interior cu caramizi goale pe dinauntru, pana la o inaltime de 8 m. S-a constatat ca suprafata incalzita pro­ducea exact necesarul de caldura de 580.000 kcal/h pentru incalzirea volumului interior de 52.700 mc.

In cazul termelor, pentru asigurarea unei temperaturi interioare adecvate, toate incaperile calde erau „hypocaustate“ si tubulate, adica pardoseala incaperilor era asezata pe niste suporturi aflate la mici distante de nivelul de fundare, suporturi care permiteau circulatia aerului (fumului) cald printre ele, iar tubulatura verticala facilita eva­cuarea aerului la nivelul stresinilor, incalzind, toto­data, peretii incaperilor.

Aceste sisteme „performante“ de incalzire reprezin­ta, de fapt, primele forme de incalzire centrala.

Autor:
conf. dr. arh. Sonia Maria CHIRA 

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 130 – octombrie 2016, pag. 56