Anul care s-a incheiat ar fi trebuit sa fie unul aniversar, plin de bilanturi pozitive in toate domeniile dezvoltarii Romaniei… ar fi trebuit doar, pentru ca nu este tocmai asa!
Au trecut 29 de ani de cand toata lumea spera ca se va incepe o viata noua… evenimentele care au urmat au demonstrat ca aceasta viata noua nu se primeste, ci trebuie construita de toti impreuna, intr-un efort continuu, de zi cu zi si fara abateri.
Tot in acest an se implinesc 45 de ani de cand m-am implicat in domeniul securitatii la incendiu – domeniu pe care nu l-am mai parasit, apoi, deloc pana azi. Contrar parerilor unora, a fost o „dragoste la prima vedere”, care nu a palit nici astazi.
Avand, astfel, avantajul unei mai lungi si largi viziuni profesionale – tot timpul de aceeasi parte a baricadei, adica de partea societatii civile – cred ca pot sa vad mai bine greselile care au persistat in acesti 29 de ani (unele continuand si in prezent), ca si lucrurile bune (dintre care multe au disparut, din pacate, intre timp).
Cred ca discutia ar trebui inceputa cu o intrebare: De ce, in pofida declaratiilor publice, incendiile sunt din ce in ce mai multe si cu efecte devastatoare in bunuri (vezi cladirea ahiepiscopala din Oradea, turnul Millenium s.a.) sau oameni (vezi cazul Colectiv)?
In toate comunicatele de presa ASI, emise dupa fiecare incendiu important, am subliniat ca – in lipsa unor masuri radicale de reorganizare a domeniului – incendiile se vor repeta, cu pagube (materiale si umane) din ce in ce mai mari! Din pacate, timpul mi-a dat dreptate!
Care ar trebuie sa fie, insa, acele masuri de reorganizare a domeniului sau cele de redistribuire a responsabilitatilor domeniului care sa imbunatateasca rezultatele?
1 – O prima masura trebuie sa se refere la o noua departajare a responsabilitatilor din domeniul securitatii la incendiu in Romania. De ce este nevoie de asa ceva? Veti intelege imediat din schema urmatoare, care va prezinta organizarea si responsabilitatile activitatilor ce asigura securitatea la incendiu in statele avansate (exemplul este luat din SUA) (fig. 1).
Ce se observa? Avantajele acestei organizari sociale sunt multiple, dar cel mai important este acela ca toate actiunile structurilor importante implicate (societatea de asigurari si pompierii) converg catre o marire continua a nivelului de siguranta la foc si impiedicarea derapajelor!
2 – O alta observatie se refera la separarea zonelor de responsabilitate – respectiv separarea activitatilor care au loc inainte si dupa aparitia unui incendiu:
- prima zona – fara implicarea pompierilor – este zona de conceptie a solutiei de securitate la incendiu, care este lasata strict in resposabilitatea specialistilor civili (mult mai pregatiti in acest domeniu decat pompierii);
- a doua zona – aflata strict in responsabilitatea pompierilor (profesionisti sau voluntari), care incepe in momentul declansarii unui incendiu si tine pana la stingerea acestuia. De aici, rezulta si alte avantaje. De exemplu, s-ar elimina conflictul de interese in care actioneaza in prezent IGSU.
IGSU functioneaza acum intr-un perfect cerc vicios, al unui tipic conflict de interese si care reprezinta contrazicerea insasi a principiului democratiei, intr-o societate care presupune ca fiecare structura sa poata fi controlata de alta! (fig. 2).
Consecintele acestei separari ar mai fi si urmatoarele:
- IGSU ar scapa de responsabilitatea impunerii unor solutii „numai din normativ”; care nu sunt nici cele mai bune in toate cazurile si franeaza introducerea noutatilor tehnice. Ar trebui ca ISU sa lase acest domeniu specialistilor civili iar IGSU sa se rezume la activitatile necesare dupa aparitia incendiului.
In acest mod:
- IGSU ar scapa de imaginea unui organism rigid si greu permeabil la noutate – imagine pe care o are in prezent in lumea specialistilor;
- Obligatia de a raspunde de calitatea solutiei propuse de securitate la incendiu ar constientiza specialistii civili implicati (si i-ar reduce drastic!) dar ar ridica imediat stacheta profesionala a celor ramasi (dupa 2-3 incendii sonore care vor invalida solutiile propuse si ii vor scoate „pe tusa” pe autorii lor) – pentru ca „nu poti sa faci omleta fara sa spargi ouale”!
3 – O a treia masura o reprezinta schimbarile necesare din invatamant si cercetare. Pentru ca discutam despre o analiza a trecutului (mai apropiat sau mai indepartat) v-as spune o istorioara cu mult talc, din perioada de aur a Romaniei:
Cand se schimbau guvernele, pe vremuri, Regele Carol I ii spunea noului prim-ministru: „Pune d-ta pe cine vrei, unde vrei. Dar la Externe pune pe cineva cu doctoratul la Sorbona. E vorba de prestigiul tarii. Iar la Invatamant, lasa-l pe Spiru Haret, fiindca acolo este vitorul tarii”.
Romania a ajuns astazi o piata de desfacere pentru industria occidentala sau extrem-orientala; aplicam „in orb” materiale si tehnologii la care nu am avut niciun aport, a caror fundamentare teoretica ne este (de cele mai multe ori) straina si – ceea ce este foarte grav – au fost gandite pentru alt tip de societate, cu alt tip de locuitori avand alte tipuri de comportament. De aici si neadaptarea perfecta a acestora la piata romaneasca, ceea ce a condus, in Romania, la doua reactii extreme: ori acceptarea lor entuziasta si nefondata – ori o respingere agresiva, tot nefondata si in numele unei traditii nationale din ce in ce mai firave.
Cercetarea este esentiala pentru orice domeniu, daca vrei sa avansezi si sa te situezi intre tarile dezvoltate. De aceea cred ca, in etapa in care se afla acum Romania, cercetarea trebuie sa fie aplicativa – asa se rezolva definitiv si problema finantarii acesteia, muntele de netrecut in calea dezvoltarii acestei activitati. Fara accente nostalgice, imi aduc aminte ca in 1973, toate subiectele diplomelor Institutului de Arhitectura trebuiau sa raspunda unor conditii:
- Sa fie reale si lansate oficial de beneficiari reali;
- Beneficiarii trebuia sa accepte solutia din diploma, printr-un aviz tehnic dat de CTC-ul unitatii beneficiare.
A fost la acea vreme „un viraj” de 180° fata de traditia facultatii si care i-a „adus cu picioarele pe pamant” pe toti viitorii arhitecti, familiarizandu-i, mai de timpuriu, cu constrangerile reale ale meseriei in care urmau sa patrunda in curand.
Uitandu-ne la ce se petrece astazi in invatamant si in cercetare, constatam o ruptura grava intre cerintele reale ale pietei si pregatirea din invatamant si cercetare; de aici si nemultumirile reciproce: ale pietei (ca nu gaseste oameni pregatiti pentru cerintele pietei) si ale absolventilor sau ale cercetatorilor (care nu inteleg piata, pe care o considera ostila pentru ca nu le finanteaza studiile lor abstracte dar rupte de realitate si care nu intereseaza pe nimeni).
Azi ar fi nevoie de o retea nationala de laboratoare de cercetare care „sa se bata” in a obtine contracte din partea industriei. Astfel, dupa un timp, s-ar forma si o ierarhie a acestor laboratoare, in competente, costuri si calitate a lucrarilor. Si cred ca aici, Facultatea de Pompieri ar avea un cuvant greu de spus (are oameni, are nume) – trebuie doar sa i se largeasca / desfaca doar lantul de la gat!
Cred chiar ca partea de cercetare ar putea fi coordonata – metodologic numai – de Facultatea de Pompieri. Pentru aceasta ar trebui, insa, ca ea sa se deschida catre societatea civila, sa vada nevoile ei si sa se acordeze cu trendurile mondiale in domeniu. Sigur, e nevoie si de un sprijin solid din partea ministerului / ministerelor, care vor trebui sa se implice „pana la capat” in aceasta schimbare de directie si concept!
Un exemplu de risipire impardonabila a unei investitii nationale unice in Europa de Est este povestea Laboratorului de foc de la INCERC care, inainte de 1989, era singura unitate din aceasta parte a Europei certificata in executarea de teste la foc conform standardelor americane NFPA. Laboratorul fusese echipat astfel pentru omologarea materialelor si tehnologiilor necesare CNE Cernavoda. Dupa 1989, in loc sa caute lucrari care sa il poata sustine generos financiar (beneficiind de pozitia de monopol absolut pe care o detinea in privinta capacitatilor de testare), Laboratorul s-a pierdut in lucrari comode, de subzistenta de la buget, aruncand „la gunoi” echiparea de exceptie si coborand continuu stacheta de performanta, pana la starea de anonimat total de astazi.
Este un exemplu de aplicare practica a principiului conform caruia „Dumnezeu iti da dar nu iti baga in sac” – in traducere insemnand ca un potential existent trebuie protejat si dezvoltat permanent, printr-o politica inteligenta de marketing si printr-un efort continuu al unor oameni profesionisti, dedicati si pasionati!
De curand, am primit pe mail un material intitulat: „Proiect HG – Tezele prealabile ale Codului amenajarii teritoriului, urbanismului si constructiilor”.
Este un material extrem de interesant, care ataca toate domeniile conexe constructiilor si care poate fi un inceput promitator (in special pentru ca partea destinata securitatii la incendiu este aproape inexistenta!)
Inca o data, modernizarea trebuie sa inceapa de la noi; avem sansa istorica de a crea structuri noi, functionale care sa aduca Romania in prima linie a lumii civilizate. Dar – deocamdata – este vorba doar despre o sansa; in ce masura ea se va transforma in realitate prin scoaterea din „punctul mort” a domeniului depinde numai de noi si de gradul de implicare pe care ni-l asumam in aceasta actiune. Si sa nu uitam: aceasta „fereastra de oportunitate” nu va sta deschisa multa vreme!
Autor:
arh. Horia Mihai NICOLESCU, NFPA, ASI – presedinte Grup SIGURA, vicepresedinte ASI
…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 155 – ianuarie-februarie 2019, pag. 24
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns