(Continuare din nr. 169, mai 2020)
Palatul Ministerului Lucrarilor Publice (azi Primaria Capitalei)
Nevoia unui local propriu pentru Ministerul Lucrarilor Publice, in care sa se concentreze toate serviciile ce depindeau de el, era de mult timp simtita.
Palatul Ministerului Lucrarilor Publice urma sa se ridice pe Bulevardul Elisabeta, alaturi de localul Imprimeriei Statului si vis-à-vis de parcul Cismigiu, pe un teren care fusese initial destinat cladirii Parlamentului.
De-abia prin Decretul Regal 821 din 24 februarie 1906 este promulgata legea prin care „Ministerul Lucrarilor Publice este autorizat sa imprumute de la Casa de Depuneri si Consemnatiuni suma de 800.000 lei (aur) pentru cladirea palatului ministerului”. (articolul I)
De asemenea, legea stabilea ca aceasta suma „se va plati in termen de zece ani, inscriindu-se in acest scop in bugetul ministerului suma de lei 102.640 anual, incepand cu exercitiul anului 1908/1909.” (articolul II)
Lucrarile pentru realizarea cladirii au fost incredintate Directiei Generale de Poduri si Sosele, condusa de inginerul inspector general Elie Radu. Cu elaborarea proiectului de arhitectura a fost insarcinat arhitectul Petre Antonescu. Proiectul a fost prezentat Consiliului Tehnic Superior din Ministerul Lucrarilor Publice spre examinare si aprobare in doua etape: mai intai, proiectul de fundatii pentru a putea demara lucrarile si apoi proiectul de structura.
Astfel, Consiliul „a examinat in sedinta din 24 martie 1906 proiectul fundatiunilor localului Ministerul Lucrarilor Publice in valoare de 100.000 lei” prezentat de Directia de Poduri si Sosele. In urma analizei, Consiliul Tehnic Superior se pronunta prin Jurnalul 88 bis din 24 martie 1906 asupra „sistemului de fundare si avand in vedere natura terenului aratat de sondaje gaseste solutiunea propusa admisibila”. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 10/1906, fila 90)
Solutia de fundare a reprezentat, dupa cum spunea ilustrul inginer Emil Prager, o inovatie pe care a introdus-o profesorul inginer Elie Radu fata de modul curent de a se construi pana atunci in tara noastra. Fundatia cladirii este realizata pe un radier general din beton de 1,0 m grosime turnat pe un strat gros de nisip care a fost compactat natural, fiind inundat sub apa timp de un an si care asigura astfel o buna repartitie a incarcarilor. Ulterior, la 26 iulie 1906, Consiliul Tehnic Superior a cercetat proiectul pentru constructia localului – arhitectura si rezistenta, pe care il aproba prin Jurnalul nr. 206 cu o serie de completari. Valoarea maxima a proiectului a fost stabilita la 1.120.000 lei aur. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 12/1906, fila 6)
Structura de rezistenta a cladirii a fost alcatuita din zidarie de caramida, bine arsa, cu grosime intre 0,80-1,00 m, legata cu plansee de beton armat. Proiectul de beton armat a fost intocmit de inginerul Gogu Constantinescu, un mare promotor al noului material, pe care l-a folosit „din consideratiuni de siguranta in contra incendiului si pentru o mai mare soliditate”.
Imediat dupa aprobarea proiectului de fundatie, se organizeaza licitatia pentru „executarea lucrarilor de sapaturi, de fondatie, umplutura de nisip si pamant si beton de ciment la palatul Ministerului din B-dul Elisabeta”. La 6 aprilie 1906 sunt deschise ofertele prezentate de: arhitect Stefan Catzian, inginer Constantin M. Vasilescu, inginer Athanasie St. Bolintineanu, arhitect Demetre C. Athanasiu, antrepriza Luigi Forabasco, inginerul Fantoli Cesare, inginerul Ferero Ferrucio, inginerul B. Moscovici si antrepriza Ion Sain si Dimitrie Sorescu.
In urma cercetarii ofertelor, executia constructiei a fost adjudecata firmei Ion Sain si Dimitrie Sorescu, care ofertase la un pret cu 8,8% sub deviz. Lucrarile incep, dar, fiind in intarziere, profesorul inginer Elie Radu cere, la 30 octombrie 1906, „punerea acestora in regie”, adica executarea lor de minister pe banii antreprizei, astfel ca la 17 martie 1907 fundatiile localului sunt terminate. (A.N. Fond M.L.P. dosar 44/1906, f. 52)
Este interesant de aratat atentia acordata calitatii materialelor de constructii intrebuintate. Astfel, prin adresa nr. 16674/29 iulie 1906, se cere contabilitatii sa plateasca Scolii de Poduri si Sosele suma de 120 lei in contul antreprizei lucrarilor de la fundatiile Palatului Ministerului Lucrarilor Publice, drept cost al examinarii a doua probe de ciment, propus a se intrebuinta la lucrare.
Pentru executia lucrarilor de structura, Monitorul Licitatiunilor din august 1906 anunta ca ele au fost aprobate asupra D-lui inginer Athanasie St. Bolintineanu din Bucuresti, str. Lucaci, nr. 42, care a ofertat un scazamant de 9,75% sub devizul de lei 1.120.000 lei. La 2 septembrie 1906, se incheie contractul nr. 20649 dintre Ministerul Lucrarilor Publice si antreprenorul Ath. St. Bolintineanu pentru executia structurii de rezistenta a cladirii.
Lucrarile de constructii, incepute in primavara anului 1907, vor continua in anul 1908. Din cauza intarzierilor fata de termenele stabilite, ministerul comunica antreprizei, prin adresa 2938/13 februarie 1909, ca „daca pana la 15 aprilie a.c. nu termina toata cladirea” va lua masuri de „punere in regie”. Ca urmare, Directorul Serviciului de poduri si sosele, profesorul inginer Elie Radu, numeste prin ordinul 3350/13 aprilie 1909 o comisie alcatuita din inginerul Constantin Grigorescu si arhitectul Robert Monckton sa constate la fata locului stadiul fizic al lucrarilor de constructii. Este intocmit un proces verbal la care s-a anexat un borderou cu toate „masuratorile detaliate, cu planurile respective si 27 fotografii ale lucrarii”. (Arhivele Nationale, Fond M.L.P. – C.T.S., dosar 29/1909, filele 86-88)
In aceasta situatie, Consiliul de Ministri condus de Ion I.C. Bratianu aproba, in sedinta din 3 iulie 1909, raportul nr. 16914 al ministrului de resort, incuviintand rezilierea contractului cu antrepriza Ath. St. Bolintineanu si continuarea lucrarilor de minister. (A.N., Fond: M.L.P.-C.T.S. 29/1909, f. 66)
In vederea continuarii lucrarilor de constructie ale Palatului Ministerului Lucrarilor Publice, guvernul Ion I.C. Bratianu a aprobat intrebuintarea sumei de 500.000 lei „din creditul de lei 4.500.000 acordat prin legea promulgata cu Decretul Regal 909/29 martie 1908 pentru constructia liniei ferate Slobozia-Fetesti”. (A.N. Fond: Presedintia Consiliului de Ministri, dosar 38/1909, f. 47) Ulterior, acelasi guvern va aproba, in sedinta din 9 februarie 1910, un proiect de lege prin care s-au alocat 700.000 lei pentru continuarea lucrarilor la Palatul Ministerului Lucrarilor Publice.
Dupa aproape patru ani, constructia localului este terminata, astfel incat la 20 octombrie 1910 are loc inaugurarea Palatului. Cu acest prilej, la Monetaria Statului se bate o medalie comemorativa.
Cladirea proiectata de profesorul arhitect Petre Antonescu reprezinta un ansamblu arhitectonic monumental, pastrand detaliile caracteristice vechilor cladiri romanesti, cu numeroase elemente originale. Aceasta cladire a rezistat bine tuturor evenimentelor pana in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, cand acoperisul a fost incendiat. La refacerea din anul 1948, arhitectul proiectant a reusit a supraetaja cladirea cu doua etaje, dandu-i aspectul de azi.
Se cuvine sa subliniem ca intre anii 2011-2016 cladirea a fost consolidata, printr-o solutie moderna, aplicata astazi in mod curent in Japonia, sprijinirea pe arce montate intr-o cuva.
Palatul Adunarii Deputatilor (astazi Palatul Patriarhiei)
Convins de necesitatea unui local propriu pentru forurile legiuitoare ale tarii, Regele Carol I aproba, imediat dupa declararea tarii ca Regat, in anul 1881, printre primele legi, proiectul de lege prin care „guvernul era autorizat sa construiasca edificii publice in Capitala”. Legea promulgata la 5 iunie 1882 cuprinde la punctul 1 „Palatul Parlamentului: Camera si Senatul”.
Din pacate, anii trec si de-abia in anul 1891 se organizeaza un concurs pentru anteproiectul Camerei Deputatilor. Concursul este castigat de arhitectul Dimitrie Maimarolu, care obtine locul I cu proiectul ce avea ca moto: „Romania”.
Din diverse motive, realizarea cladirii Camerei Deputatilor a fost intarziata mai bine de un deceniu.
La inceputul anului 1906, Take Ionescu, care era Ministru de Finante, il insarcineaza pe arhitectul Dimitrie Maimarolu sa intocmeasca un proiect pentru Camera Deputatilor pe terenul aflat pe Dealul Mitropoliei, pe latura de sud. Acesta si-a luat „ca ajutoare pe arhitectii Constantin Iotzu si D. Zumino”.
Proiectul – memoriul tehnic si piesele desenate – a fost depus de autor la Ministerul de Finante „prin petitiunea” nr. 6043 din 20 iunie 1906. El este inaintat imediat Ministerului Lucrarilor Publice pentru a fi cercetat si avizat de Consiliul Tehnic Superior.
La 3 iulie 1906, Consiliul Tehnic Superior, prezidat de Anghel Saligny si avand ca membri personalitati ale lumii tehnice – Elie Radu, Constantin C. Mironescu, Emil Miclescu, Ion B. Cantacuzino, Mihail M. Romniceanu, A. Cottescu si Petre Antonescu – examineaza proiectul „constructiei unei sali de sedinta a Adunarii Deputatilor in valoare de 545.000 lei dupa deviz”.
Asa cum se arata in Jurnalul 179 din 3 iulie 1906, incheiat de Consiliul Tehnic Superior, proiectul a fost intocmit pe baza unui program prin care „se fixeaza numarul si destinatia diferitelor piese accesorii pe langa sala de sedinte si se da masura incaperilor”, prin acelasi program stabilindu-se ca „sala de sedinte va fi construita cu prelungirea actualei sali, care se va transforma in sala de pasi pierduti, conservandu-se, pe cat posibil, actuala cladire”. (Arhivele Nationale, Fond: M.L.P.- C.T.S., dosar 11/1906, fila 66)
In urma cercetarii proiectului, Consiliul il aproba prin Jurnalul amintit, cu cateva observatii pe care le prezentam mai jos:
- In privinta fundatiilor se semnala ca „atat adancimea cat si largimea lor trebuie stabilite pe baza unor sondaje si studii prealabile”. Aceasta deoarece terenul era foarte inclinat si se impunea „a se face fundatiuni cu scari”. Iar in acest caz, pentru a se evita crapaturile ce ar putea proveni din tasarile neegale ale terenului, se va avea in vedere ca largimea fundatiilor sa fie astfel aleasa incat presiunile pe terenul de fundatie sa fie aproape aceleasi;
- In acelasi timp, Consiliul Tehnic Superior recomanda executarea planseelor din beton armat atat din punct de vedere al costurilor, cat si a comportarii la incendiu;
- Se cerea, de asemenea, ca toate scarile „ce leaga intre ele diferite etaje ale cladirii sa fie construite din materiale nearzatoare”;
- In privinta fermelor acoperisului salii de sedinte, consiliul cerea „un studiu de detaliu si calcule justificative referitoare la rezistenta si stabilitatea lor”, care sa fie prezentat in consiliu. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 11/1906, filele 66 si 66v)
Lucrarile de constructie au inceput in anul 1906, fiind incredintate antreprizei inginerului E. Grant. La un moment dat, la zidul ce inconjura sala de sedinte a inceput o deplasare spre exterior. Alarmat, antreprenorul inginer E. Grant, care construia atunci Palatul Artelor de la Expozitia din Parcul Carol, si-l cunoscuse pe tanarul inginer Gogu Constantinescu, pe care il aprecia pentru curajul si ingeniozitatea cu care folosise noul material, betonul armat, la Arenele Romane si la podul din parc, il solicita sa gaseasca o solutie pentru situatia ivita.
Iata cum relateaza Gogu Constantinescu, in insemnarile sale, acel moment: „Aceasta lucrare monumentala fusese aprobata si inceputa dupa planurile intocmite. Cladirea zidului cel mare, inconjurand exterior camera eliptica, incepuse si se ridicase pana sub cornisa, cand a inceput o miscare spre exterior. Zidul plecase deja de jur imprejur cu 10 cm de la verticala, cand am fost chemat de urgenta de la lucrul meu de la expozitia din 1906. Alarma a fost serioasa si dezastrul iminent, ca tot zidul sa se prabuseasca, in timp ce in vechea camera, lipita de zid, se tineau sedintele regulate. Nu am locul aici sa descriu detaliile cum, nepierzand o singura clipa, am adus toata echipa mea de specialisti de la expozitie si un contingent de vreo 100 de oameni din piata mare, adunand toate barele de fier ce le-am putut strange din tot orasul, am reusit sa fac cofrajele, sa asez armatura si sa torn vreo 120 de metri cubi de beton armat intr-o singura zi, formand o cingatoare eliptica inchisa pe toata circomferinta zidului. Aceasta legatura face parte din cornise.
A urmat o saptamana de griji pentru mine – nimeni nu a suflat un cuvant deputatilor, de teama probabil sa nu se produca panica – si in fiecare dimineata ma plimbam singur pe aceasta cornisa, sa vad daca miscarea s-a oprit”.
Norocul a fost ca betonul a facut priza repede si peste 7 zile zidul a fost asigurat pentru moment”.
Gogu Constantinescu a precizat, insa, ca nu poate sa dea „asigurarea ca lucrarea va fi cu totul sigura, decat cu conditia sa mi se dea mana libera sa proiectez si sa execut tot interiorul, coloanele, planseurile, coridoarele, boltile si cupola cea mare inclusiv balcoanele, galeriile in beton armat”.
Arhitectul Dimitrie Maimarolu a fost de acord cu cerinta inginerului Gogu Constantinescu, care astfel devine autorul proiectului de beton armat pentru cladirea Palatului Camerei Deputatilor.
Ulterior, proiectul pentru construirea fermelor acoperisului salii de sedinte este prezentat Consiliului Tehnic Superior, care il analizeaza in sedinta din 8 februarie 1907, prin Jurnalul 30, incheiat facand cateva observatii. Astfel se aprecia ca „din cauza frictiunii, reazemele cupolei sunt fixe”, deci structura este nedeterminata, iar „calculele facute nu sunt aplicabile”. Se recomanda „a se face calculul eforturilor, tinand cont ca acoperisul formeaza o cupola, iar nu un sistem de ferme simplu rezemate”. Se recomanda, de asemenea, a se recalcula „greutatea propriu-zisa a cupolei pe metru patrat”, caci cea luata in calcul de 27 kg/mp „pare prea mica”. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 22/1907, filele 26 si 26v)
Constructia palatului, inceputa in august 1906 in baza contractului incheiat cu antrepriza inginerului E. Grant, este finalizata la sfarsitul anului 1908, cand sala de sedinte si sala pasilor pierduti, ale Palatului Camerei Deputatilor, sunt date in folosinta.
A doua etapa de constructie a Palatului Camerei Deputatilor se desfasoara intre anii 1911 – 1913, cand se realizeaza aripa stanga.
La inceputul anului 1911, Ministerul de Finante, prin adresa nr. 149178, inainteaza Ministerului Lucrarilor Publice proiectul de ansamblu al Palatului Adunarii Deputatilor.
Consiliul a examinat proiectul in sedintele din 4, 11, 18 si 23 februarie, 4 si 9 martie 1911, si a incheiat Jurnalul Consiliului Tehnic Superior nr. 24 din 11 martie 1911, in care isi prezinta observatiile si recomandarile. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 33/1911, filele 24, 24v, 25, 25v)
Mai intai sunt aratate costurile structurii, finisajelor si instalatiilor executate pana la sfarsitul anului 1910, care se ridicau la suma de 2.500.000 lei (aur). Apoi se precizeaza ca valoarea noilor lucrari propuse spre executie se ridica, dupa devizul prezentat, la cca. 4.600.000 lei. Cercetand proiectul, Consiliul semnaleaza ca „noul program contine sporuri nejustificate de suprafete in raport cu programul care a servit la intocmirea proiectului premiat; foarte multe incaperi avand suprafete aproape duble”. Apoi, ca la partea de cladire ce ramane a se executa „cazand in dosul si la picioarele colinei, autorul proiectului a fost obligat pentru sustinerea parterului sa introduca importante subconstructii ce sporesc considerabil costul general al cladirii”. In fond, in ceea ce priveste fatada principala, se considera ca retragerea „prea mult de la muchia din fata dealului este lipsita de perspectiva necesara”.
In urma acestor constatari, Consiliul isi exprima parerea ca, inainte de a se angaja o cheltuiala atat de mare, „sa se studieze o solutie in care, conservand lucrarile deja executate, sa se reduca intinderea prea mare a planului si sa se evite lucrarile inutile”. Consiliul recomanda „pentru soliditatea cladirii si a micsora pericolul incendiului” ca toate planseele sa se execute din beton armat. (A.N., Fond: M.L.P. – C.T.S., dosar 33/1911, fila 25)
Si acest Jurnal este semnat de nume de referinta ale tehnicii romanesti: Anghel Saligny, Elie Radu, Constantin Mironescu, Mihail Romniceanu, E. Balaban., S. Carcalechi si secretar Aureliu Beles – tatal academicianului.
A treia etapa de constructie a Palatului Camerei Deputatilor se desfasoara intre 1914-1916; realizarea aripii din partea dreapta – partial.
(Va urma)
Autor:
acad., prof. ing. Nicolae Noica
Citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 170 – iunie 2020, pag. 42
Daca v-a placut articolul de mai sus
abonati-va aici la newsletter-ul Revistei Constructiilor
pentru a primi, prin email, informatii de actualitate din aceeasi categorie!
Lasă un răspuns