DOSAR 77/45. Ce am facut, dar mai ales ce putem face cu cladirile degradate? (III)

(Continuare din nr. 182, iulie 2021)

Revin si subliniez iar intensa activitate seismica ce caracterizeaza Romania, precum si caracteristica de ciclicitate si alternanta intre un cutremur de adancime aproximativa de 150 de kilometri, foarte adanc, si unele mai putin adanci, localizate la 100 de kilometri – grupari care apar cu anumita frecventa, care, in cazul cutremurelor de peste 7 grade, a fost, pana acum, in Romania, de 70 – 90 de ani. Un cutremur major ar putea avea loc la 70 de ani de la momentul 1977, deci spre anii 2040. Asa cum am atras atentia de nenumarate ori, exista niste ciclicitati si caracteristici ale seismelor pe care trebuie sa le interpretam printr-o abordare statistica, avand la baza o cunoastere corecta a istoriei.

Reamintesc si faptul ca foarte putine cladiri de locuit inalte cu mai mult de P+4 etaje, construite inainte de anul 1940, trecute prin seisme succesive si in prezent vulnerabile, au fost consolidate, in ciuda identificarii si expertizarii lor, desi MLPAT a prezentat pentru prima data o Nota cu privire la reducerea riscului de prabusire a unor constructii in cazul producerii unui seism major inca din data de 28.08.1997. Respectiva Nota cuprindea in Anexa 1 o lista cu cladiri de locuit din municipiul Bucuresti cu peste P+4 etaje, construite inainte de 1940, din care „73 cladiri expertizate tehnic si incadrate in categoria 1 de urgenta si 83 cladiri semnalate de experti tehnici ca prioritati in vederea expertizarii tehnice pentru fundamentarea deciziilor de interventie” (lista actualizata ulterior de catre Consiliul General al Municipiului Bucuresti si inaintata catre MLPAT la 8 decembrie 1999, sub denumirea Lista nominala actualizata cuprinzand 110 cladiri de locuit cu mai mult de P+4 etaje, construite inainte de 1940, expertizate tehnic si incadrate in clasa l de risc seismic, amplasate in zona centrala a municipiului Bucuresti.).

O consecinta nefasta a schimbarilor politice succesive din ultimii 20 de ani a fost si haosul legislativ care a afectat gestionarea fondului construit, mai ales in ce priveste cladirile cu risc seismic, uitandu-se, probabil, ca problema cladirilor vulnerabile este de o importanta extraordinara, o problema de siguranta nationala, si ca „gradul de asigurare a constructiilor la seisme constituie o decizie politica si nu una tehnica, caci depinde de gradul de risc pe care societatea si-l poate asuma, in functie de conditiile economice, traduse in costuri, si nivelul de cunostinte in domeniu”, dupa cum afirma prof. inginer Giuseppe Grandori. Nivelul de cunostinte in domeniu nu ne lipseste, iar conditiile economice, judicios analizate, ne permit finantarea unor masuri si actiuni strict necesare.

Ce mai trebuie sa facem in acest moment este sa luam rapid decizia (politica) de a rezolva problema protectiei seismice a cladirilor si a pune in siguranta viata locuitorilor acestora.

Pentru a se putea face, insa, pasi concreti, trebuie neaparat sa se actioneze in urmatoarele directii, pe care le identificam in septembrie 2017 – cand era in discutie in Camera Deputatilor Proiectul de lege pentru modificarea si completarea ordonantei guvernului 20/1994 privind masuri de reducere a riscului seismic al constructiilor existente, aprobat deja de Senat (directii care sunt valabile si astazi):

1. promovarea de urgenta in Parlamentul tarii a legii privind constituirea Fondului special pentru consolidari cladiri clasa I risc seismic, amintita intr-un numar trecut si insusita de Senat, care i-ar determina pe toti locatarii sa fie mai cooperanti;
2. promovarea, prin Proiectul de lege pentru modificarea si completarea ordonantei guvernului 20/1994 privind masuri de reducere a riscului seismic al constructiilor existente, a urmatoarelor aspecte:
3. a) reexpertizarea tehnica a constructiilor vulnerabile, din clasa I de risc seismic, pentru a se cunoaste realitatea dupa schimbarile normative si trecerea timpului, expertize ce trebuie insusite de o comisie de specialisti. Aceste expertize este normal sa fie platite din fonduri publice centrale sau locale;
4. b) eliminarea notiunii de clasa I de risc seismic cu pericol public, deoarece nu se gaseste in nomenclatorul de proiectare seismica, iar daca se interpreteaza dupa articolul din ordonanta 20/1994 toate cladirile peste P+3 din Bucuresti sunt in aceasta categorie;
5. c) promovarea ca prioritate a solutiilor de consolidare – posibile din punct de vedere tehnic – cu locatarii in blocuri, acestia avand astfel siguranta ca vor ramane in apartamente si fiind mai cooperanti;
6. d) executarea tuturor consolidarilor de catre un anumit numar de firme/antreprize agreate, de specialitate, carora sa li se poata atribui contractele fara licitatii, si care sa realizeze consolidarile corect si in maximum 7-12 luni (cu un spor financiar de pana la 20%, daca este nevoie), lucru, de asemenea, total posibil;
7. crearea, pe langa Administratia Municipala pentru consolidarea cladirilor, a unei Comisii constituite din specialisti adevarati, personalitati din domeniul constructiilor (cu un necesar de 7 membri, as estima) avand rol de consultare si avizare a problemelor de specialitate aparute in privinta expertizarii, proiectarii si executiei lucrarilor de consolidare, lucru care se poate face pe baza unui Ordin al Primarului general al Municipiului Bucuresti. Sau repunerea in valoare, in activitate, a Comisiei Nationale de Inginerie Seismica, care poate fi consultata atat de administratia centrala cat si de cea locala;
8. preluarea de urgenta de la Administratia Fondului Imobiliar a tuturor interventiilor facute asupra cladirilor peste P+4, de-a lungul timpului dupa 1977, caci la multe dintre acestea s-au facut consolidari partiale – tot printr-un Ordin al Primarului general al Municipiului Bucuresti. Tot aici as incadra punerea la dispozitia specialistilor a numeroaselor documente din domeniul constructiilor (cu prioritate a celor cu referire la cutremur) aflate in prezent in arhive precum cea a INCD URBAN-INCERC.

In ce priveste Costurile pe care le implica consolidarea cladirilor, lucrurile ar trebui clarificate. Se afirma ca aceste costuri s-ar ridica la 700-1.500 E/mp, ca sunt costuri enorme, ceea ce este eronat. O cercetare pe care am facut-o in privinta acestor costuri arata mult mai rezonabil, astfel:

Sigur ca toate aceste interventii si deci cheltuieli trebuie considerate in ansamblu. Dar haideti sa fim corecti si sa nu invocam motive care nu se sustin.

Insist, in continuare, asupra ideii ca nu este bine, sau, mai bine spus, ca nu trebuie sa  ne concentram pe cladiri cu P+3, nu este bine sa mergem cu P+1, iar justificarea o gasim in Tabelul 1, care ilustreaza numarul cladirilor rezidentiale existente, furnizat prin bunavointa presedintelui Institutului National de Statistica, dl Tudor Andrei. Explicatia este ca avem o anumita suma de bani. Ce facem, consolidam 3 case si le facem cazemate (ca noi, inginerii, putem), si salvam un numar foarte mic de oameni, sau firesc este sa se ia o masura mai larga? Sa consideram, de exemplu, linia cladirilor cu 5 etaje, care ne indica existenta a 557 de cladiri in municipiul Bucuresti. Am putea sa le rezolvam pe acestea. Daca vrem sa ne ocupam si de cladirile P+4, mai adaugam putin peste 3.900 de obiective; si – priviti mai sus – daca mai vrem si 2 etaje, mai punem 5.791 de cladiri… Noi nu am fost in stare in 30 de ani sa consolidam 30 de cladiri, dar acum avem pretentia sa marim plaja, ceea ce nu este rezonabil.

Tabelul 1: Cladiri rezidentiale dupa numarul de etaje si dupa perioada construirii – in municipiul Bucuresti

Tema aceasta de discutie este una foarte ampla, insa eu am considerat si consider, pe baza intregii experiente de inginer constructor si de Ministru al Lucrarilor Publice, ca obiectul atentiei (si al Ordonantei) ar trebui sa il constituie:

• Cladirile de locuinte ≥ P+4 (cladirile prefabricate P+4)
• Cladiri de institutii (spitale, teatre, biblioteci publice etc.) – Si ar trebui sa incepem sa facem o evaluare a acestora, pentru a cunoaste in amanunt situatia, si sa nu ne mai bazam pe speculatii privind nivelul de siguranta structurala al acestora.

Un alt aspect care ar trebui reconsiderat este modul in care se face expertizarea si proiectarea consolidarii. Este un punct de vedere personal pe care l-am sustinut constant: rezistenta la forte orizontale, cum se calculeaza pentru seism, ar trebui considerata la nivelul normelor dintre 1950-1977, cand s-au realizat mare parte a cladirilor luate in considerare (si alinierea celor pre1940 la aceasta valoare).

Forta orizontala de calcul la seism a evoluat de la 0, cat era inainte de 1940 (deoarece nu existau norme), la 5% dupa 1942 (cand marii ingineri romani au scos o norma pe care o am, de 3 pagini, in care stabileau ca procentul sa fie de 5%, inspirandu-se, poate, si din norma italiana in vigoare la acel moment). Dupa 1950, pana in 1977, s-a scazut la 3% (si sub influenta restrictiilor economice), pentru ca, dupa cutremurul din 1977, pe baza noii accelerograme, sa se creasca la 5-6%. Ulterior, normele au fost modificate si procentul a crescut iar, ajungand la 12% (cu toata consideratia, dar si cu o nota de repros la adresa colegilor mei ingineri, as aminti ca tehnica si calculul ar trebui sa mearga in paralel cu posibilitatile: tot ridicam, tot ridicam aceasta forta, am ajuns la 12%, dar astfel riscam sa nu mai facem niciodata nimic. Propunerea mea este sa facem asigurarea acestor cladiri la forta orizontala in vigoare in perioada cand ele s-au construit. Problema deplasarilor laterale, si altele, raman subiecte de dezbatere, dar prioritatea absoluta este salvarea vietilor locatarilor acestor cladiri vulnerabile. Sub aspectul deplasarilor, mai periculoase decat cladirile vechi sunt blocurile noi cu inaltime de  14, 15, 16 etaje si fatade din sticla, care, in cazul unui seism major, din cauza deplasarilor mari, se vor sparge, iar sticla se va prabusi peste trecatori, ranindu-i grav si cel mai probabil omorandu-i…)

Ma intorc, la final, asupra a ceea ce este poate cea mai mare problema cu care ne confruntam cand vorbim despre consolidari, si anume acceptul proprietarilor. Parerea mea este ca trebuie sa ramanem deschisi. Pe langa unele facilitati financiare si un sentiment de incredere pe care le-ar oferi un Fond special pentru finantarea cheltuielilor privind executarea lucrarilor de interventie la constructiile existente cu destinatie de locuinta incadrate prin expertiza in clasa I de risc seismic, exista si solutii tehnice de executare a lucrarilor cu locatarii in imobil. Pe vremea cand eram inca la Minister, regretatul ing. Dragos Badea mi-a demonstrat cat se poate de clar ca se pot face consolidari cu oamenii in casa. Si zicea el: daca blocul e patratos, fac niste diafragme la exterior, fara sa deranjez foarte mult locatarii, iar la interior diafragmele care trebuie le leg cu 2 diagonale din metal – dar asta inseamna sa se faca repede lucrarea. Solutiile de consolidare cu locatarii in imobil ar trebui finalizate in maximum 6 luni. Daca locatarii sunt mutati, intervalul disponibil este mai lung, dar si in aceste cazuri consolidarea ar trebui realizata in nu mai mult de 8-10 luni.

Este posibil? Eu consider ca da. Dar sustin cu tarie ca, pentru a avea calitate si un ritm suficient de rapid al executarii acestor lucrari, trebuie sa agreem niste antreprize pentru consolidari – 5, 6, ca nu oricine poate face astfel de lucrari complexe – carora sa le dam fara licitatie aceste lucrari, precum si un spor de 20 % daca reusesc sa se incadreze in intervalul stabilit. Trebuie sa ne luam aceasta responsabilitate de a decide cum sa rezolvam rapid si eficient o problema atat de grava, asumandu-ne inclusiv unele critici din partea UE, daca este nevoie.

Revin, repet si trag un semnal de alarma: protectia la cutremure de pamant a cladirilor de locuit si edificiilor publice este o problema de siguranta nationala, dat fiind impactul devastator pe care aceste evenimente il au. Iar timpul se scurge. Si depinde numai de noi daca o face impotriva sau in favoarea noastra!

Autor:
acad., prof. ing. Nicolae Noica

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 183 – august 2021, pag. 30