UNRMI: „Nu putem construi viitorul fara a cunoaste si restaura trecutul”

Restaurarea cladirilor monument istoric ramane unul dintre cele mai sensibile (ca sa nu spunem dureroase) subiecte legate de domeniul constructiilor din Romania. Prinse intre o legislatie cu eficienta redusa si o grava lipsa de fonduri, la care se adauga si o nepasare greu de justificat din partea detinatorilor legali, cladirile de patrimoniu agonizeaza si incet-incet cad, tragand dupa ele fasii din istoria construirii romanesti si facand una cu pamantul repere, spre paguba noastra, a tuturor. Desi avem specialisti in restaurare, doar prin propriile forte ei sunt neputinciosi in fata valului de degradari si prabusiri/demolari. Dar pentru ca un constructor adevarat va constientiza intotdeauna importanta unei fundatii (inclusiv la nivel simbolic, istoric) solide, pentru ca o componenta de restaurare se gaseste in portofoliul multora dintre firmele cu activitate in domeniul constructiilor, breasla a intuit in Ziua Constructorului de anul acesta (marcata intr-un cadru festiv, pe 14 septembrie, prin implicarea Federatiei Patronatelor Societatilor din Constructii si a partenerilor sai sociali, Federatia Generala a Sindicatelor – FGS si Casa Sociala a Constructorilor, alaturi de Biblioteca Academiei Romane) prilejul de a trage un nou semnal de alarma asupra soartei acestor cladiri, dar si asupra efortului constructorilor si al specialistilor restauratori pentru salvarea cladirilor monument si a altor edificii. Prin vocea dnei ing. Gabriela Carpov, presedintele Uniunii Nationale a Restauratorilor de Monumente Istorice (UNRMI), aflam si noi despre importanta restauratorilor dar si despre eforturile depuse de acestia in munca lor.

Doamnelor si domnilor, 

Stimati invitati si dragi colegi, 

Va sunt recunoscatoare pentru initiativa de a dedica aceasta sarbatoare restaurarii. Imi este foarte greu sa va vorbesc despre un anumit obiectiv pus in valoare prin restaurare-conservare, pentru ca nu stiu daca este vreunul mai valoros decat celalalt. Asa ca mi-am propus sa va spun cate ceva despre indeletnicirea de restaurator, care implica multe, cu bune si cu rele.

Despre aceasta indeletnicire care imbraca atat de multe meserii, cum ar fi: istoric, arheolog, biolog, chimist, arhitect, structurist, constructor, demolator, dulgher, tamplar, tinichigiu, artist plastic, sculptor, pictor, ipsosar, mozaicar si asa mai departe, am aflat atat prin natura preocuparilor zilnice de a fi antreprenor in domeniu, cat si prin activitatea de voluntariat pe care o desfasor in cadrul marii familii a restauratorilor, si anume Uniunea Nationala a Restauratorilor de Monumente Istorice, pe scurt, UNRMI.

Aceasta mare familie, infiintata in 1991, a avut ca principala tinta aducerea laolalta a tuturor acelor entitati preocupate permanent in conservarea si restaurarea patrimoniului imobil, fara a fi vreun apendice nedorit al INP – fosta DMI (Directia Monumentelor Istorice), desfiintata cu ignoranta, peste noapte, dintr-o decizie stupida a PCR, si implicit a fostului „conducator iubit”. Toti acei oameni devotati si foarte bine pregatiti in indeletnicirea de RESTAURATOR s-au trezit dintr-odata fara obiectul activitatii. Sigur, unii s-au repliat, incercand sa ramana pe langa  subiect, altii au abandonat cu totul breasla, altii si-au gasit locul prin muzee si arhive, cautand, explorand si asteptand sa vina momentul unei schimbari…

A venit si schimbarea, dar specialistii si expertii in domeniu au inteles foarte repede ca aceasta schimbare de politici nu inseamna neaparat ca vom avea sau o sa ne dea cineva, asa cum fusese odinioara practica. Foarte multe cladiri de patrimoniu apartineau Statului. Statul avea buzunarele goale si oricum avea alte preocupari mai urgente si precise, pentru anii aceia, decat salvarea si conservarea patrimoniului.

A inceput perioada lunga a retrocedarilor, o alta etapa obositoare si costisitoare, care nu a insemnat neaparat si o garantie a unei probabile investitii in restaurare-conservare, noii proprietari fiind mai mult tentati sa vanda, decat sa investeasca, dupa ani lungi de procese cu situatii care mai  de care mai absurde. Una peste cealalta, domeniul parea ca moare imediat dupa ce tocmai inviase, din lipsa de investitii…

Si pentru ca intr-o economie de piata cererea creeaza oferta, tot mai putini tineri erau incurajati sa-si urmeze pregatirea profesionala in acest domeniu… In consecinta, rand pe rand, facultatile de arhitectura si-au desfiintat sectiile de restaurare, scolile profesionale si-au desfiintat clasele de dulgheri, tamplari, pietrari etc., pana cand, in final, au fost desfiintate cu totul… Si iata-ne ajungand din nou de unde plecasem: de nicaieri…

In tot acest timp, Institutul National a Patrimoniului, infiintat dupa fostul tipar al DMI, se straduia sa creeze atat patrimoniul imobil cat si cel mobil, sa creeze brese pentru finantare, sa emita legi si reguli, sa se reinventeze si sa devina din ce in ce mai vocal, caci toate pierderile suferite in comunism erau adanci, dar pierderile prin ignoranta urmau sa devina si mai substantiale, caci timpul provoaca niste schimbari care sunt ireversibile.

In cele din urma, dupa un drum extrem de greoi si sinuos, au aparut si primele proiecte de restaurare. Dar ce inseamna sa restaurezi o cladire de patrimoniu?

Intai de toate, ai nevoie de un proiect. Ca sa faci un proiect, pornesti de la un studiu istoric si asta inseamna multe ore de petrecut prin arhive si biblioteci, pentru ca informatia depre trecut, atunci cand ea exista, zace ascunsa foarte adanc… Studiul istoric te face sa intelegi cum a fost conceputa cladirea, din punct de vedere arhitectural; sunt multe situatii in care cladirile au fost schilodite de modificari, s-au daramat si remodelat fatade intregi, uneori chiar corpuri de cladire, s-au alipit anexe hidoase in mod nejustificat etc. Alteori, seismele au trunchiat etaje intregi, cladirile nemaiajungand niciodata la volumetria initiala. Doar studiul istoric dezgroapa, prin fotografii, arsenalul de elemente decorative pretioase al cladirii, existent in trecut, caci restaurarea inseamna de fapt incercarea de a reveni cat mai fidel la forma si frumusetea de odinioara a constructiei, respectand noile cerinte de functiuni si dotari, in concordanta cu normele actuale ale constructiilor.

Dupa studiul istoric incepe etapa de proiectare, care acopera, in mod firesc: structura, instalatiile, arhitectura, studiile biologice si chimice de parament, studiile de umiditate si neaparat un proiect pe componente artistice, care de cele mai multe ori cuprinde o inventariere consistenta a degradarilor elementelor artistice, si mai apoi o propunere de refacere a acestora.

Si cand am terminat si partea de proiectare, cu toate studiile si devizele economice anexate, aflam de cele mai multe ori ca nu exista finantare, sau ca valoarea evaluata prin proiect este peste buget si asa mai departe. Prin urmare, proiectul ia calea fireasca a arhivei si sta „la dospit” pana cand se ivesc acele vremuri favorabile.

Cand in sfarsit vin si vremurile bune (o finantare prin CNI sau prin POR – singurele in masura sa asigure cu coerenta si consistenta fonduri pentru proiecte de o asemenea amploare), incepe executia…

Se depune proiectul spre autorizare, trecand prin Comisia Nationala sau cea zonala, dupa caz, in functie de importanta cladirii. Aceste comisii sunt alcatuite din specialisti si experti, atestati de Ministerul Culturii, cu pregatire profesionala si experienta indelungata in domeniul restaurarii-conservarii si care confirma sau infirma acuratetea si corectitudinea proiectului, printr-o serie de recomandari si/sau masuri, care de multe ori inseamna trimiterea la reproiectare, sau inceperea executiei cu indeplinirea recomandarilor cuprinse in avizul comisiei.

La finalul acestei proceduri laborioase, dar absolut necesare, incepe executia, iar la executie apar surprizele, pentru ca, de cele mai multe ori, exista un decalaj important intre momentul in care s-au facut evaluarile din proiect si momentul inceperii lucrarilor, decalaj in care au aparut noi degradari neevaluate, sau:

• proiectul a fost realizat atunci cand cladirea era sub exploatare, iar studiile au fost facute prin sondaj in zonele accesibile, nefiind neaparat cele mai relevante, sau:
• apar modificari legislative in ceea ce priveste costul fortei de munca si al resurselor, noi reglementari fiscale, sau:
• apar modificari necontrolabile de preturi, generate de situatii extreme, cum traim azi…

Cum putem s-o scoatem la capat in final, fara sa se blocheze proiectele?

Nu-i simplu, dar nici nu exista alta cale: trebuie sa cream si sa sustinem o legislatie care sa fie armonizata cu cerintele breslei, inainte sa blamam constructorii ca sunt ineficienti sau lacomi, sa infiintam scoli de pregatire profesionala in domeniu, inainte de a ne grabi sa desfiintam meserii, uitandu-ne neputinciosi la migratia fortei de munca spre vest, sa ne cunoastem trecutul si sa ne respectam istoria. Asta nu se poate face decat prin educatie, respect fata de oameni si munca si o mare responsabilitate fata de tot ce intreprindem. Doar asa, putem avea viitor.

Va multumesc si va astept la Trienala de Restaurare 2022!

Autor:
Gabriela Carpov – Presedinte UNRMI

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 196 – octombrie 2022, pag. 22