Scoala de cercetare si ingineria constructiilor metalice de la Timisoara. Repere istorice, parcurs, consacrare si recunoastere internationala (I)

– Discurs de receptie in Academia Romana, 26 septembrie 2019 –

INGINERI CONSTRUCTORI IN ACADEMIA ROMANA

Constructiile, in diversele lor forme si aplicatii, marcheaza si ilustreaza dezvoltarea societatii umane, in evolutia sa. In principiu, pana in secolul al XIX-lea, profesia de inginer constructor era, practic, nedisociata de aceea de arhitect. In momentul cand revolutia industriala a impus, pe de o parte, realizarea unor constructii – cladiri, lucrari de arta, instalatii industriale – de o complexitate din ce in ce mai mare, creand, pe de alta parte, tehnologia si materialele necesare realizarii acestora, ingineria s-a desprins de arhitectura. Este o profesiune interdisciplinara, intrucat realizarea unei constructii implica integrarea si corelarea unor specializari diverse, o profesiune despre care Herbert Clarck Hoover, cel de-al 31-lea presedinte american (1929–1933), el insusi inginer minier, supranumit „Marele Inginer”, in articolul Engineering as a Profession (Engineer’s Week, 1954) spunea: „Ingineria este o mare profesiune. Este fascinatia de a vedea cum o plasmuire a imaginatiei se transforma, cu ajutorul stiintei, intr-un plan pe hartie; ca apoi sa se materializeze in piatra, metal sau energie; ca apoi sa creeze locuri de munca si locuinte pentru oameni; ca apoi sa duca la cresterea standardului de viata si la sporirea confortului. Marea responsabilitate a inginerului, in comparatie cu a celor de alta profesie, este ca operele lui se afla sub vazul tuturor”.

Dintre toate profesiunile ingineresti, cea ale carei opere sunt intr-adevar vizibile si dainuie peste timp este aceea de constructor.

Academicienii de profesie constructori, profesori universitari fiind, dascali, cercetatori, autori de carti fundamentale si de tratate ale profesiunii, au fost, concomitent, mari ingineri. Au detinut inalte functii in administratia publica, in profesiune, in structurile academice si in forurile stiintifice; unii dintre ei au creat adevarate Scoli de cercetare in specialitatile lor.

Mai mult de 150 de ingineri au trecut pragul Academiei Romane de la infiintarea ei, dintre care 17 au avut ca profesie de baza ingineria constructiilor, incluzandu-l si pe cel care va vorbeste astazi. Doi dintre acestia, Anghel Saligny si Radu Voinea, au detinut cea mai inalta functie in Academie, aceea de presedinte. Ii prezentam succint pe cei 16 – excluzandu-l pe cel de fata -, mentionand profesiunea de baza si scoala la care au obtinut diploma, anul intrarii in Academie, pozitiile ocupate, domeniile specifice de activitate (d.s.a.) [1]:

• Anghel Saligny – inginer, Scoala Tehnica Superioara Charlottenburg (1874); membru corespondent – 1882; membru titular – 1897; presedinte al Academiei Romane intre anii 1907–1910; d.s.a.: cai ferate, drumuri, poduri, constructii hidroedilitare, instalatii portuare, silozuri, cladiri, management. Profesor universitar, promotor al Scolii romanesti de inginerie.
• Elie Radu – inginer, Scoala Politehnica din Bruxelles (1877), membru de onoare al Academiei Romane in 1927. Presedinte al Societatii Politehnice in anii 1898, 1903 si 1904; d.s.a.: inginer de poduri, sosele si cai ferate, constructii edilitare, profesor la Scoala Nationala de Poduri si Sosele si Scoala Politehnica din Bucuresti.
• Ion Ionescu-Bizet – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1894); membru corespondent – 1919; colaborator al lui Anghel Saligny; d.s.a.: beton armat, poduri, matematica; profesor universitar.
• George (Gogu) Constantinescu – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1908); membru corespondent – 1920; membru de onoare – 1965; d.s.a.: structuri din beton armat, vibratii, acustica (inventatorul sonicitatii), conversia energiei, masini cu ardere, constructii ingineresti, inventator de geniu cu peste 120 de brevete internationale.
• Gheorghe Bals – inginer, ETH Zurich (1891); membru titular – 1923; vicepresedinte al Academiei Romane intre anii 1928–1931; colaborator al lui Anghel Saligny; d.s.a.: poduri, constructii portuare, constructii spitalicesti, istoria arhitecturii.
• Gheorghe Filipescu – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1907); membru corespondent – 1936; d.s.a.: rezistenta materialelor, teoria elasticitatii, statica constructiilor; profesor universitar.
• Dionisie Germani – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1900); Scoala Superioara de Electricitate, Paris (1919); membru de onoare – 1945; d.s.a.: hidraulica si mecanica fluidelor, constructii hidroedilitare, instalatii hidro-electrice, hidraulica, electrotehnica, teoria similitudinii; profesor universitar.
• Nicolae Profiri – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1911); Scoala Tehnica Superioara Charlottenburg (1914); membru corespondent – 1948; membru titular – august 1948; presedinte al Sectiei de Stiinte tehnice si agricole a Academiei Romane intre anii 1948–1959; d.s.a.: infrastructura rutiera, drumuri si poduri, mecanica aplicata, rezistenta; profesor universitar.
• Aurel Beles – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1914); membru corespondent – 1955; membru titular – 1963; d.s.a.: poduri, cladiri multietajate, constructii industriale, placi curbe subtiri, mecanica teoretica si aplicata, seismologie inginereasca, profesor universitar. Este considerat fondator al Scolii romanesti de inginerie seismica.
• Stefan Balan – inginer, Scoala Politehnica, Bucuresti (1945); membru corespondent – 1955; membru titular – 1963; presedinte al Sectiei de Stiinte tehnice a Academiei Romane intre anii 1984–1991; d.s.a.: mecanica teoretica si aplicata, calculul structurilor in domeniul plastic; profesor universitar.
• Cristea Mateescu – inginer, Scoala Nationala de Poduri si Sosele, Bucuresti (1918); membru corespondent –1955; membru titular – 1974; d.s.a.: hidraulica, constructii hidrotehnice, hidrografie, constructii hidroenergetice, siguranta structurilor; profesor universitar. Este considerat creator al Scolii romanesti de hidrotehnica.
• Radu Voinea – inginer, Institutul Politehnic Bucuresti, Constructii civile (1946); membru corespondent – 1963; membru titular – 1974; presedinte al Academiei Romane intre anii 1984–1990; secretar general intre anii 1967–1974; presedinte al Sectiei de Stiinte tehnice intre anii 1983–1984, 1991–1993, 1998–2008; d.s.a.: mecanica teoretica, mecanica mediilor deformabile, rezistenta materialelor si teoria elasticitatii, vibratii si dinamica.
• Constantin Avram – inginer, Scoala Militara de Geniu, Versailles (1935); Scoala Politehnica Bucuresti, Facultatea de Constructii Civile (1940); membru corespondent – 1963; d.s.a.: calculul structurilor, teoria si calculul constructiilor din beton si beton armat; profesor universitar. Daca Elie Radu a fost un promotor inventiv al ingineriei betonului armat in Romania, profesorul Avram este considerat creatorul Scolii de cercetare in acest domeniu.
• Dan Mateescu – inginer, Scoala Tehnica Superioara Charlottenburg (1934); membru titular, 1974; director al Bazei de cercetari stiintifice (1976-1989), apoi presedinte (1990-1994) al Filialei din Timisoara a Academiei; d.s.a.: constructii metalice speciale, poduri metalice, cladiri multietajate cu structura metalica, stabilitatea structurilor; profesor universitar. Este considerat fondatorul Scolii timisorene de cercetare in ingineria constructiilor metalice.
• Panaite Mazilu – inginer constructor, Institutul Politehnic Bucuresti, Constructii civile si industriale (1938); membru de onoare – 1993; d.s.a.: rezistenta materialelor, teoria elasticitatii, statica structurilor, teoria si calculul placilor curbe subtiri; profesor universitar, recunoscut in comunitatea inginerilor constructori ca mentor al unei Scoli de proiectanti de structuri de inalta clasa.
• Dan-Mircea Frangopol – inginer constructor, Institutul de Constructii Bucuresti (1969), autor al tezei de doctorat cu titlul „Studiul probabilistic pentru siguranta structurala” la Universitatea din Liège (1976); membru de onoare din strainatate (SUA) – 2017; d.s.a.: ingineria structurilor, siguranta si rezilienta constructiilor ingineresti, recunoscut ca fondator si promotor la nivel mondial al unor reputate asociatii profesional-stiintifice in aceste domenii.
• Nicolae Noica – inginer constructor, Institutul de Constructii Bucuresti – Facultatea de Constructii Civile, Industriale si Agricole (1969), membru de onoare -2019; d.s.a.: inginer proiectant, profesor universitar asociat, inspector sef la Inspectoratul de Stat pentru Calitatea Constructiilor, Bucuresti (1990-1995), Ministrul Lucrarilor Publice si Amenajarii Teritoriului (1996-2000) , membru al Parlamentului Romaniei (1996-2000), actual Director General al Bibliotecii Academiei Romane.

Cu respect, recunostinta si admiratie pentru toti acesti mari ingineri, profesori si academicieni de exceptie, acest discurs aduce un omagiu memoriei academicianului Dan Mateescu, al carui discipol ma consider, cu modestie si mandrie deopotriva!

Inainte insa de a vorbi despre Scoala pe care Dan Mateescu a creat-o, este necesar sa clarificam sintagma „scoala de cercetare in inginerie”.

SCOLI DE GANDIRE. SCOLI DE STIINTA SAU CERCETARE.

SCOLI DE CERCETARE – DEZVOLTARE IN INGINERIE

Vorbim despre scoli si curente de gandire de cateva mii de ani, inca din Antichitate. Ca institutie, scoala insemna un om sau o pleiada de oameni invatati si dedicati – dascalii sau magistrii – a caror principala indeletnicire si raspundere era de a-i invata pe altii – invataceii sau discipolii. In cultura popoarelor antice, preotii diferitelor religii au fost primii profesori. Pe langa temple erau organizate scoli in care sacerdotii – oamenii cei mai invatati din comunitatile respective – le predau invataceilor, nu numai precepte religioase si etica, dar si scrierea, cititul, matematica, precum si unele notiuni stiintifice, pe masura nivelului de cunoastere din acea vreme. Egiptul faraonilor, civilizatiile antice din China si India, vechea civilizatie ebraica au cunoscut asemenea focare de educatie, in care preotii predau religia, gramatica, stiintele, filosofia, notiuni juridice, etica.

Cultura Greciei antice este considerata una dintre sursele fundamentale ale educatiei in civilizatia europeana. Grecia a avut marii ei profesori, magistrii, intemeietori ai unor scoli in care discipolii invatau filosofia, logica, retorica, gramatica, instruindu-se in poezie, proza, matematica si stiintele naturii. Aceste scoli au ramas in istorie pana in zilele noastre, identificandu-se prin numele intemeietorilor ca scoli de gandire sau scoli filosofice ale Greciei antice [2]. Filosofia se considera a fi treapta suprema a cunoasterii, care prin ascensiune continua tinde asimptotic catre „ordinea infinita a cunostintelor si a stiintelor”. In epoca de maxima inflorire a gandirii grecesti, cele mai cunoscute scoli filosofice au fost Academia lui Platon (discipol al lui Socrate), intemeiata in 384 i.Hr. si Liceul (Lykeion) lui Aristotel (discipol al lui Platon), infiintat in 335 i.Hr. Acestea au produs opere nemuritoare care constituie si astazi fundamente ale curentelor filosofice. Trasatura caracteristica a unei asemenea scoli consta in aceea ca, in jurul unui Magistru, se strang un numar de Discipoli. Pilonul de baza al activitatii desfasurate in scoala il constituia relatia nemijlocita dintre Magistru si Discipoli. Magistrul avea autoritate absoluta in scoala; Discipolii mai intai ascultau, iar ascultand invatau; apoi se exprimau opinii si pareri, apreciate fiind cele originale. In final, nivelul superior al cunoasterii il detin adevarurile, in timp ce opiniile si parerile au, in general, o valoare de cunoastere mai redusa, partiala, fiind mai degraba etape premergatoare care conduc la afirmarea adevarului [3].

In timp, notiunea de scoala de gandire, in sensul de scoala filosofica, filosofia fiind vazuta ca stiinta a stiintelor, singura care poate detine adevarul, s-a nuantat, chiar daca asupra relatiei filosofie – stiinta – arta – religie dezbaterile continua. In acest context, si notiunea de scoala de gandire s-a extins fata de cea initiala, filosofica: in arte vorbim despre scoli de creatie, iar in stiinte, despre scoli de stiinta, mai bine zis de cercetare sau de excelenta, calate pe domenii stiintifice specifice.

Asociata unui domeniu stiintific, scoala de cercetare stiintifica, in principiu de sorginte academica, inseamna deopotriva un set de principii si metodologia folosita in abordarea acelui domeniu, asigurand baza si motivatia pentru creatie si pentru aplicare a stiintei, coordonarea si interactiunea intre Magistru si discipoli. Cand vorbim despre inginerie ne gandim, desigur, la tehnica. Intre stiinta si tehnica este o deosebire de obiect: stiinta se ocupa de legile generale ale fenomenelor, iar tehnica elaboreaza instrumente si proceduri pentru aplicarea si valorificarea acestor legi. In fapt, relatia dintre stiinta si tehnica este interactiva, in sensul ca acestea se conditioneaza, potenteaza si sprijina reciproc [4]. Cu aceasta argumentatie, imi exprim speranta ca titlul acestui discurs, care contine sintagma „Scoala de cercetare si inginerie”, prin raportare la notiunea fundamentala de scoala de gandire, nu va fi privit ca o erezie!

Scolile de cercetare se nasc, se dezvolta si se afirma in cadrul universitatilor. Marile universitati se caracterizeaza si prin aceea ca genereaza si sustin scoli de cercetare – le numim acum centre de excelenta in cercetarea pe anumite domenii. O universitate care se respecta va crea premise, va motiva si va sustine excelenta si formarea unor scoli de cercetare; iar aceasta implica, desigur, educatia pentru cunoastere si cercetare avansata, pentru performanta si creativitate.

MISIUNEA UNIVERSITATII

In Misiunea universitatii [5], Ortega Y Gasset distinge trei functii ale universitatii – transmiterea culturii, formarea profesionistilor, cercetarea stiintifica.

Cele trei functii formeaza o unitate, fiind vitale si indispensabile pentru indeplinirea rolului universitatii in societate. In viziunea autorului, transmiterea culturii tinerilor in formare, viitori profesionisti si cercetatori, inseamna constientizarea si asumarea conceptelor fundamentale, perene si generatoare de progres, asezarea lor in spatiul ideatic in care „traieste” societatea intr-un anumit stadiu de dezvoltare fiind esentiala pentru ca acestia sa o inteleaga si sa poata sa decida cum sa-si gestioneze cunostintele in folosul acesteia.

Prin urmare, in conditiile actuale, ale unei lumi globalizate si marcate de complexitate, in care „sistemul de idei vii” este tot mai putin transparent pentru tinerii profesionisti si cercetatori, este important ca universitatea sa continue sa-si asume functia sa culturala [6]. Daca se asimileaza notiunea de profesionist cu aceea de specialist, iar cercetarea o vom interpreta prin creativitate si inovare, atunci functiunile care definesc misiunea universitatii, in acceptiunea lui Ortega y Gasset, exprimate cu terminologia si semnificatia actuala, se pot defini astfel:

• asimilarea fundamentelor culturale
• formarea specialistilor
• creativitate si inovare

Sa precizam ca sursa ideilor inovatoare este creativitatea, inovarea fiind procesul de implementare, aplicarea acestora, iar aceasta este, cu precadere, apanajul profesiunilor ingineresti.

Universitatea actuala, acum, la inceputul secolului XXI, este si trebuie sa fie un organism viu al complexului social-economic, dinamic si adaptiv. In consecinta, misiunea acestei universitati trebuie sa contina, pe langa cele trei functiuni formulate de catre Ortega y Gasset in urma cu 90 de ani, o a patra, aceea prin care se realizeaza transferul cunostintelor, al rezultatelor creativitatii si inovarii catre societate.

CREATORUL DE SCOALA DE CERCETARE, MAGISTRUL

Vorbind in acest context despre „Scoli de cercetare-dezvoltare in inginerie”, in sens stiintific si tehnic, ne referim la personalitati – magistri si la colective de cercetare – discipoli, care au creat sau creeaza stiinta, care au inovat si dezvoltat solutii tehnice si metodele de aplicare ale acestora in domenii profesional-stiintifice specifice, care au format si afirmat specialisti in aceste domenii.

Un mare profesor, un adevarat maestru al stiintei si ingineriei structurilor, Charles Massonnet (1914-1996), de la Facultatea de Stiinte Aplicate a Universitatii din Liège, considera ca misiunea profesorului universitar – Magistrul – are trei componente: sa creeze stiinta, sa transmita stiinta si, in fiecare zi, sa se preocupe de a-si asigura continuitatea, formand discipoli capabili sa-i continue si sa-i dezvolte opera. Cand s-a pensionat, in 1989, profesorul Massonnet a lasat in urma sa patru profesori, discipolii sai, care, la acea data, isi castigasera deja notorietatea in comunitatea internationala.

Academicianul Alexandru T. Balaban, in discursul de receptie prezentat la Academie in 11 decembrie 1995, intitulat „Chimia ca stiinta si arta; cum se creeaza o scoala de cercetare in stiinta; exemplul lui Costin D. Nenitescu”, contureaza profilul creatorului de scoala, al Magistrului, prin urmatoarele trasaturi:

• Educatia corespunzatoare, care sa-i permita sa devina un exemplu de urmat pentru discipoli si colaboratori.
• Pasiunea de a cerceta si dorinta de a transmite aceasta pasiune altora.
• Munca indarjita si capacitatea de autoperfectionare si de a birui greutatile.
• Creativitatea, considerand ca piatra de bolta pentru a crea o scoala de cercetare este sa ai idei noi si sa stii sa le pui in aplicare.
• Alegerea echipei de colaboratori, intrucat, spre deosebire de artist (a se vedea titlul discursului, n.a.), creatorul in stiintele experimentale trebuie sa lucreze in echipa.
• Calitatile manageriale. Echipa de cercetare va fi alcatuita si calibrata (in parametri de competenta si capacitate, n.a.) – pentru a se realiza o masa critica adecvata naturii domeniului de cercetare, pentru care eficienta lucrului in echipa este maxima.
• Eficienta stiintifica, in sensul capacitatii de a promova si valorifica rezultatele acesteia (n.a.).
• Generozitatea maestrului, conducatorul scolii, ilustrata printr-un proverb indian care spune ca: „invatand pe altul, il faci pe el mai bogat, fara ca tu sa devii mai sarac”.
• Modestia Magistrului dupa obtinerea succesului (satisfactia si bucuria succesului motiveaza dar nu schimba caracterul si relatia cu colaboratorii, n.a.).
• Curajul in fata adversitatilor (drumul succesului, de cele mai multe ori, nu este neted! n.a.)

Sa observam ca modelul creatorului de scoala – Magistrul, personalizat de catre academicianul Balaban prin intemeietorul scolii romanesti de cercetare in chimia organica, este coerent cu cel propus, esentializat, de catre profesorul Massonnet.

Revenind la Scoala timisoreana de cercetare si ingineria constructiilor metalice, putem afirma, fara rezerve, ca Academicianul Dan Mateescu si-a indeplinit pe deplin misiunea de Magistru, asa cum a definit-o Charles Massonnet, preocupandu-se de-a lungul intregii sale cariere de realizarea, intr-un cadru armonios, a celor trei componente. A creat, a transmis si a aplicat stiinta profesiunii sale, a format o scoala, pe care apoi a consolidat-o si a afirmat-o in timpul vietii sale, lasand-o in plina dezvoltare prin discipolii pe care i-a ales si indrumat, inoculandu-le pasiunea pentru cercetare, credinta ca rezultatele stiintifice trebuie sa fie validate prin aplicare, cu responsabilitate si rigoare pentru lucrul bine facut.

Profesorul Mateescu, Magistrul, obisnuia sa spuna: „ pentru un inginer, nu trebuie sa existe lucrare mare sau lucrare mica, ci doar bine sau rau facuta!”.

DE CE O „SCOALA DE CERCETARE SI INGINERIA CONSTRUCTIILOR METALICE LA TIMISOARA”?

Aceasta intrebare are sens daca ne gandim la realizarile extraordinare ale lui Anghel Saligny, absolvent si el al Scolii Tehnice Superioare de la Charlottenburg in 1874, cu 60 de ani inaintea lui Dan Mateescu.

Anghel Saligny, profesor, seful Catedrei de Poduri la Scoala Nationala de Poduri si Sosele din Bucuresti, academician si presedinte al Academiei Romane, este cunoscut de catre specialisti, dar si de publicul larg, in primul rand ca autor al podului cu structura metalica de la Cernavoda, inaugurat in 1895, cel mai lung pod din Europa la acea vreme si al treilea din lume. Dar acesta nu a fost singurul pod metalic si nici singura constructie metalica remarcabila dintre cele proiectate de catre Anghel Saligny in Romania! Si totusi, in legatura cu prima scoala universitara pentru ingineri din Romania, Scoala de Poduri si Sosele, Mine si Arhitectura din Bucuresti (1864), (care a devenit apoi Scoala Nationala de Poduri si Sosele din care, ulterior, s-a format Scoala Politehnica din Bucuresti, iar mai tarziu s-a desprins Universitatea Tehnica de Constructii Bucuresti), se poate vorbi despre o Scoala a constructiilor de beton, despre o Scoala a marilor baraje, despre Scoala romaneasca de inginerie seismica, dar nu si despre una a constructiilor metalice sau, in orice caz, nu in termenii in care se vorbeste despre cea de la Timisoara, chiar daca Scoala Politehnica din Timisoara s-a infiintat in 1920, iar Facultatea de Constructii in 1941!

Explicatia nu poate fi decat una singura: fabricile de „fier” au aparut mult mai tarziu in Tara Romaneasca, in comparatie cu cele din zona Banatului. Aparitia si dezvoltarea constructiilor metalice in partea de sud-vest a Romaniei si in special pe teritoriul istoric al provinciei Banat a fost stimulata si influentata de aparitia si dezvoltarea industriei metalurgice in aceasta zona, la inceputul secolului al XVII-lea. Prima uzina infiintata aici, in 1771, de catre autoritatile austriece, a fost uzina metalurgica de la Resita. In anul 1884 au fost infiintate uzinele metalurgice de la Hunedoara. In cadrul uzinei de la Resita functiona si o hala pentru constructii si poduri metalice, careia ii era asociat un birou de proiectare. Intre 1870-1916, Uzinele de Fier si Domeniile Resita (UFDR) construiesc cca 80 de poduri, majoritatea pentru calea ferata, in Austria, Ungaria, Serbia, Bosnia, Romania. In domeniul cailor ferate, uzinele resitene sunt primele in Austro-Ungaria si Europa de sud-est. Primele si cele mai inalte cladiri multietajate cu structura din otel din Bucuresti – Palatul Telefoanelor (1929-1932), Blocul Adriatica SOCOMET (1936-1937), Palatul CFR (structura realizata in 1937-1940; dar cladirea finalizata dupa razboi, in 1948) – au fost executate de catre UFDR. UFDR a construit peste 180 de poduri feroviare si 100 de poduri rutiere pe intreaga suprafata a tarii. In 1920, constructorii de poduri resiteni au refacut podul de la Fetesti peste bratul stang al Dunarii, distrus in timpul Primului Razboi Mondial. La inceputul perioadei interbelice, industria metalurgica din Romania era concentrata in Banat (Resita, Bocsa, Ohaba-Ferdinand – azi Otelul Rosu, Nadrag si Tara Hategului – Hunedoara, Teliuc).

In 1935, in biroul de proiectare al fabricii de constructii si poduri metalice, la UFDR, soseste tanarul Dan Mateescu, proaspat absolvent al Scolii Politehnice din Berlin, Charlottenburg; in 1934, studentul Dan Mateescu facuse stagiul de practica aici. Este integrat imediat, iar din 1937 se va ocupa de proiectarea structurii Palatului CFR din Bucuresti.

Inginerul Dan Mateescu, directorul fabricii de constructii si poduri metalice UFDR in 1939 si biroul de proiectare in care a intrat in 1935 [7]

Structura metalica a Palatului CFR in constructie (stanga); inginerul Dan Mateescu pe santier (dreapta). La acea data, aceasta structura din otel (4.800 t) cu imbinari sudate era prima constructie de mare anvergura din Europa la care se aplica aceasta tehnologie.

In anul 1940, Fabrica de constructii si poduri metalice a fost mutata la Bocsa Romana, avandu-l pe Dan Mateescu drept conducator. In anul 1941, in cadrul Scolii Politehnice din Timisoara a fost infiintata Facultatea de Constructii. In 1944, cand prima serie de studenti ajungea in anul IV, Dan Mateescu a fost invitat si incadrat aici pe post de conferentiar, pentru a preda disciplina de poduri metalice. In anul 1948, a fost numit profesor universitar. In acelasi an, sub coordonarea profesorului, se infiinteaza un centru de studii si proiectare a constructiilor metalice, in scopul realizarii proiectelor de dezvoltare a Combinatului Siderurgic din Hunedoara; in 1951 acest centru devine filiala IPROMET, care a functionat pana in 1956. Sinergia intre activitatea de proiectare, cea de cercetare si de formare a viitorilor ingineri a continuat, devenind o marca a Scolii timisorene. Intre cele peste 100 de mari proiecte pentru constructii cu structura metalica unicat, care au facut si inca fac faima colectivului condus de catre profesorul Mateescu, se evidentiaza cupola pavilionului ROMEXPO de la Bucuresti (1964) si structura salii masinilor de la CHE Portile de Fier I (1972).

Pavilionul central ROMEXPO si structura metalica a acoperisului in solutia Mateescu, cu o deschidere de 90 de metri, inca si astazi cea mai mare din tara

Sala masinilor de la CHE PF I, cu structura reticulata a acoperisului, sistem care se aplica in premiera in Romania, si podul rulant de 400 t, cel mai mare din tara

Profesorul Dan Mateescu avea sa devina primul sef al Catedrei de Constructii Metalice de la Timisoara, infiintata in anul 1952. Sub indrumarea si la initiativa sa a fost construit, in anul 1959, Laboratorul pentru Structuri Metalice, primul de acest fel din Romania. Multe dintre solutiile aplicate in proiectele catedrei au fost testate si validate in acest laborator.

In anul 1951, la 1 septembrie, s-a infiintat, la Timisoara, Baza de Cercetari a Academiei Romane. In perioada 1952-1954, in cadrul Bazei s-au infiintat sectia de sudura, sectia de rezistenta materialelor si sectia de materiale de constructii. In 1956 se infiinteaza Filiala Institutului de Cercetari in Constructii (INCERC). Toate aceste structuri aveau competente si desfasurau activitati de cercetare in domeniul mecanicii structurilor si al constructiilor metalice.

Dupa alegerea profesorului Dan Mateescu ca membru titular al Academiei Romane, in anul 1974, preocuparile de cercetare au abordat problematica stabilitatii structurilor, importanta pentru constructiile din otel care sunt zvelte si sensibile la imperfectiuni. In acest context, in anul 1984, in perioada in care academicianul Mateescu era directorul Bazei de Cercetari din Timisoara a Academiei, se infiinteaza Comisia de stabilitate a structurilor metalice. De facto, aceasta comisie functiona la Timisoara, in componenta ei intrand specialistii in stabilitatea si calculul neliniar al structurilor de la Catedra si INCERC, dar si reprezentanti ai colectivelor de cercetare de la facultatile de profil de la Bucuresti, Iasi si Cluj-Napoca. De jure, comisia era arondata Sectiei de Stiinte tehnice a Academiei Romane.

Directiile de cercetare, abordate si dezvoltate in cadrul Scolii de la Timisoara in perioada anilor ’80, erau axate pe stabilitatea structurilor, calculul plastic, structuri cu deschideri mari, fenomenul de oboseala a metalului, comportarea structurilor la actiuni extreme, cu accent pe comportarea la cutremur. In acelasi timp, aceeasi echipa a desfasurat o importanta activitate de consultanta si proiectare a unor constructii remarcabile. In acest cadru tematic s-au desfasurat cercetari teoretice si experimentale, s-au facut teze de doctorat, s-au scris lucrari stiintifice si carti, s-au elaborat norme de calcul si de proiectare.

Din colectivul Scolii – coordonata de catre profesorul academician, Magistrul, ii mentionam pe cei care au activat, in perioada la care ne referim, ca responsabili de teme de cercetare si/sau sefi de proiecte: profesorii Iosif Appeltauer, Ionel si Eugen Fleseriu, Marin Ivan, Eugen Cuteanu, Gheorghe Mercea, Ioan Caraba, Liviu Gadeanu. Acestora li se adauga colectivul de la INCERC Timisoara, compus din: Victor Gioncu, Dorin Porumb, Nicolae Balut si Nicolae Rennon. Cu exceptia lui Victor Gioncu, care si-a facut doctoratul sub indrumarea profesorului Constantin Avram, m.c. al Academiei Romane, toti ceilalti, Discipolii, si-au facut doctoratul cu Magistrul!

Cu incepere din anul 1973, s-a organizat la Timisoara Conferinta Nationala de Constructii Metalice, eveniment stiintific cu participare internationala, constituit ca un forum menit sa faca sinergia intre invatamant, cercetare, proiectare si executie. Aceasta conferinta, cu participare internationala, a ajuns in acest an [2019] la a 16-a editie.

In anul 1980, membri ai Scolii si Magistrul au participat la realizarea unui important document, coordonat de catre American Institute of Steel Construction – AISC, intitulat Stability of Metal Structures – A World View [8]. Acest document, la redactarea caruia si-au adus contributia experti din Europa, America de Nord, Japonia si Australia, s-a publicat in 1981 sub egida Institutului American pentru Structuri din Otel, AISC. Echipa timisoreana (Mateescu, Gioncu, Caraba) a participat la redactarea a trei capitole. Prin aceasta participare, Scoala timisoreana si-a marcat intrarea in arena mondiala a acestui domeniu tematic, consecinta imediata fiind invitatia pentru a organiza in octombrie 1982, la Timisoara, prima sesiune a celui de-al 3-lea Colocviu International de Stabilitate, sub egida Structural Stability Research Council – SSRC din SUA si a Conventiei Europene de Constructii Metalice (ECCS-CMMC- EKS); sesiunile a doua si a treia ale colocviului s-au desfasurat in 1983, in mai la Toronto si, respectiv, in noiembrie la Paris [9].

acad. Dan Mateescu

Academicianul Dan Mateescu, unic autor sau impreuna cu colaboratorii sai, in tematica domeniilor de cercetare mentionate anterior, a publicat peste 200 de lucrari, studii si articole, aparute in reviste de prestigiu din tara si din strainatate; la acestea se adauga 18 volume de cursuri si tratate, dintre care, unele, in premiera sau cu caracter de unicat in Romania.

Dan Mateescu a condus si a format 39 de doctori ingineri in domeniul constructiilor metalice. Cu foarte putine exceptii, toate cadrele didactice ale Catedrei de Constructii metalice de la Facultatea de Constructii din Timisoara i-au fost doctoranzi, formandu-se ca dascali si cercetatori sub indrumarea sa. Academicianul Dan Mateescu, profesor emerit, doctor honoris causa al universitatilor tehnice cu scoli de constructii de nivel national din Romania (de la Bucuresti, Cluj-Napoca si Timisoara), cetatean de onoare al oraselor Hunedoara, Timisoara si Calarasi, a fondat si a dezvoltat, intr-o cariera extraordinara, de-a lungul a aproape 80 de ani, ceea ce, cu recunostinta si mandrie, numim astazi Scoala de cercetare si ingineria constructiilor metalice de la Timisoara, cunoscuta si recunosuta peste tot in lume.

(va urma)

 Autor:

academician Dan DUBINA

***

[1] Dan Dubina, Academicieni, ingineri constructori in Academia Romana „fauritori de scoala”. Academicianul Dan Mateescu, fondator al „Scolii de constructii metalice si stabilitatea structurilor de la Timisoara”, Academica , nr. 6, 8-11, 2016.

[2] M. Stanescu, Scoli, Maestri si Discipoli, https://www.descopera.ro/cultura/2631550-scoli-maestri-si-discipoli , 2008.

[3]  Vasile Musca, Magistri si discipoli. Lui François Breda la a 60-a aniversare, TRIBUNA, nr. 325, 16-31 martie 2016, p.18.

[4] Solomon Marcus, Inventie si Descoperire, Bucuresti, Cartea Romaneasca,1989, p. 25.

[5] Ortega y Gasset, Mission of the University, London: Routledge, 1963 (volumul initial Misión de la Universidad, Revista de Occidente, Madrid, 1930).

[6]  A. Marga, Universitatea si valorile sociale, in Calitate si Leadership pentru Invatamantul Superior Romanesc, UEFISCDI/POSDRU 2/1.2/3, 2008-2011.

[7]  Perianu D. Gh., Istoria uzinelor din Resita 1771-1996, Resita, Ed. Timpul, 1996.

[8] SSRC, ECCS, LRCJ, CMEA, Stability of Metal Structures  – A World View, Part I, Engineering Journal, AISC Vol.18, 90-118; Part II, 161-190, 1881.

[9] Dubina D., Ivany M., Foreword, Special Issue on Stability of Steel and Ductility of Steel Structures, SDSS’99, J.of Constructional Steel Research, Elsevier , Vol. 55 Nos. 1-3, 2, 2000.

***

Discurs publicat in

• Academica, nr. 10-11, anul XXIX, 2019, p. 45-58
• Discursuri de Receptie, volumul XI, Ed. Academiei Romane, Bucuresti, 2022, p. 431-460

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 206 – septembrie 2023, pag. 42-46