ARACO: Piata romaneasca a constructiilor in fata provocarii deficitului de forta de munca

Sectorul constructiilor se afla in mijlocul unor provocari majore atat in Romania cat si in contextul european. La nivel european, sectorul nu a trecut foarte bine prin criza sanitara recenta, in multe state membre comprimandu-se foarte mult. Inclusiv pentru acest an, prognoza generala vorbeste de o contractie cu 2,5% in cele mai multe dintre statele membre, ceea ce in contextul crizelor succesive cu care ne confruntam – cea medicala, cea energetica, cea militara – duce la o atmosfera de incertitudini economico-sociale si inclusiv politice, ce nu le permite companiilor sa faca analizele necesare de riscuri pentru a-si putea bugeta si adapta activitatea intr-o maniera rezonabila spre a-si mentine nivelurile de profitabilitate. In Romania, pe de alta parte, gratie unui moment de intelegere politica aparte ce a favorizat libertatea de miscare, transportul muncitorilor, investitiile au continuat si am reusit sa avem dinamica pozitiva in pandemie si in perioada imediat urmatoare. Cu toate acestea, daca in plan comunitar sectorul de constructii reuseste in continuare sa-si mentina ponderea de 10% in produsul intern brut, in Romania, in ciuda unor dinamici pozitive ale sectorului, suntem undeva la 7%, dupa un 6,6% in 2021. Cum s-a ajuns la aceste procente, in conditiile in care in urma cu 10-12 ani sectorul de constructii reusea sa faca 10% din PIB si-n Romania? Raspunsul e simplu: am pierdut foarte mult potential.

Cand vorbim despre potential, ne referim inainte de toate la resursa umana.

Resursa umana migreaza in functie de nivelul de atractivitate al salariilor si de nivelul de control al riscurilor, care in aceasta profesie sunt destul de ridicate si de prezente, ori din aceasta perspectiva observam foarte multe fluxuri migrante desfasurate in ultimii 15-20 de ani pe relatia Vest (si nu este doar cazul Romaniei, ci si al tarilor vecine: Moldova, Bulgaria, Polonia chiar). Ori din aceasta perspectiva, organic, in ciuda faptului ca au existat bani disponibili, neavand resursa umana necesara − si nu vorbim numai de aceea calificata, vorbim de un deficit structural cronic care atinge inclusiv forta de munca necalificata − proiectele nu s-au putut realiza. Solutia de compromis de a aduce forta de munca din Est implica atat neajunsuri cat si riscuri si nu rezolva de facto deficitul de forta de munca, deoarece muncitorii extracomunitari vin cu un nivel de calificare incert, implica investitii mari din partea angajatorilor in cazare, masa, transport, ridicarea nivelului de calificare, si pot alege oricand sa plece mai departe pe relatia Vest, atrasi si ei de nivelul de salarizare mult mai competitiv de acolo.

Un progres s-a inregistrat, in Romania, inainte de pandemie, odata cu aprobarea facilitatilor fiscale pe o perioada de 10 ani. Salariul net crescand − nu semnificativ, dar crescand sensibil − o parte din forta de munca de la negru a iesit la lumina si a existat si exista in continuare o stabilizare a fortei de munca. In ipoteza in care aceste facilitati vor fi suspendate − pe motive de PNRR, de eliminare a „discrepantelor intre diverse sectoare” − se va pierde un factor care a permis stabilizarea fortei de munca in sectorul de constructii, ori forta aceasta de munca a devenit foarte sensibila la nivelul de stabilitate generat de castigul pe care il are. Companiile nu vor avea resurse pentru a compensa pierderea de 10% pe netul acestor salarii. Pledand pentru o abordare rationala a eliminarii facilitatilor fiscale acordate sectorului constructiilor, ARACO nu cere favoruri, nu spera intr-o prelungire sine die, ci incearca sa protejeze pentru inca cativa ani o forta de munca pe care cu greu am stabilizat-o. Stim ca acest context nu poate fi extins foarte mult, dar in situatia actuala extrem de sensibila, marcata de criza energetica, razboi la granita, incertitudini pe finantari − pentru ca n-avem garantia ca fondurile consistente, generoase, disponibile din zona europeana prin PNRR vor putea fi decontate si implementate in proiecte din numeroase motive − vrem un pic de predictibilitate, vrem sa negociem un orizont de timp si o gradualitate a eliminarii acestor facilitati fiscale care sa le permita companiilor sa gestioneze aceasta trecere. Inclusiv la Bruxelles ar trebui explicat in context economic, in context social, astfel incat sa se permita o corecta intelegere a fenomenelor si apoi solutii rezonabile. Si vrem o formula de eliminare negociata cu partenerii sociali, pentru ca recent s-a intamplat ceva ce numai in Italia s-a mai intamplat: in egala masura, sindicatele si patronatele au iesit sa protesteze pentru o idee pe care impreuna o apara in fata dimensiunii politice a Guvernului. Din pacate, din partea Guvernului nu exista nicio reactie! Noi am cerut inclusiv un studiu prealabil de impact asupra sectorului de constructii si asupra bugetului, pentru a vedea cum proiectam in timp aceasta schimbare a cadrului legislativ si cum se pot elimina inteligent facilitatile fiscale, masura careia nu-i contestam justificarea.

Revenind asupra efectelor ordonantei prin care s-au instituit aceste facilitati pentru lucratorii din constructii, primul care s-a manifestat, asa cum spuneam, a fost intrarea in legalitate a unei parti insemnate a fortei de munca ce activa la negru. Contractele s-au materializat si au inceput sa produca efecte, inclusiv prin platile de taxe catre bugetul de stat. Al doilea efect a fost cel al stabilizarii relative a fortei de munca; au existat si fluxuri de intoarcere, dar ele au fost discrete, din perspectiva noastra, iar la aportul de investitii − din zona europeana, in principal, dar si din zona publica romaneasca − nevoia de forta de munca a crescut enorm. In sector sunt acum cu peste 120.000 de angajati mai mult decat in 2019, cand a aparut ordonanta. O mare parte din acesti muncitori sunt, din pacate (dar nu avem alta solutie), adusi din tarile asiatice, ceea ce ridica foarte multe probleme, pe langa costurile directe fiind vorba de cultura, de comunicare, de riscuri. Haideti sa privim altfel: toata Europa este in goana dupa forta de munca in acest moment, niciun stat membru nu poate spune ca are forta de munca necesara pentru proiectele pe care ar vrea sa le faca. Suedia, de exemplu, are, mai ales in nordul tarii, aproape de Cercul Arctic, proiecte metalurgice importante, unde este nevoie de forta de munca inclusiv pentru construirea obiectivelor in sine, este dispusa sa plateasca sume considerabile, si e o tara cu un palmares economic, o stabilitate si o predictibilitate economica foarte respectabile… De unde va face rost de forta de munca? O va aduce, evident, din tarile care platesc mai putin, atragand-o cu salarii foarte bune, va incerca sa convinga tineri, femei, sa-i califice si sa-i angajeze acolo pe salarii foarte bune, si s-ar putea sa vedem ca tinerii vor accepta, pentru 4-5 ani, sa castige bine in proiecte izolate, in nordul Europei, aproape de Cercul Arctic, dar in conditii de stabilitate, avantaje materiale, profitabilitate personala si invatarea unei meserii care, pana la urma, in sectorul de constructii, reprezinta un pasaport pentru o viata intreaga, valabil in multe… nu numai tari, ci si continente.

In Romania, in ultimul an, datorita finantarilor europene generoase, si in perspectiva anului viitor, electoral, care va debloca proiecte de investitii la nivel regional, local, dar si national, forta de munca a crescut, ne apropiem de 500.000 de salariati in constructii, dar o pondere in crestere o au muncitorii asiatici. Daca abordam structural insa, cu o analiza critica, din perspectiva nivelului de calificare, a mediilor de varsta, vedem ca forta de munca este relativ imbatranita, relativ mai putin calificata, cu anumite categorii (in principal din zona de low management, maistri, conducatori de echipa etc.) slab reprezentate, ori aceasta este in sine o problema. Si mai este ceva: in momentul in care va incepe reconstructia in Ucraina − unde vor fi multi bani pe proiecte cu finantari internationale din sindicalizari − forta de munca, si nu numai din Romania, ci din toata Europa Centrala si de Est − va fi puternic atrasa, si nu stiu daca firmele romanesti vor avea toate conditiile financiare si de risc economic sa fie parte in acele proiecte, desi ar exista interes si dezirabilitate, insa forta de munca din Romania va fi foarte tentata sa plece si sa lucreze acolo pe salarii mult mai competitive. Deci acest risc al pierderii fortei de munca nu exista doar pentru momentul prezent sau pentru facilitatile care vor mai fi sau nu vor mai fi, sau vor fi intr-o solutie negociata cu partenerii sociali din sector; riscul este si pentru ce se va intampla in Ucraina imediat dupa ce pacea se va reinstala.

Cat priveste pregatirea, calificarea fortei de munca la noi, in urma cu 10 ani, aveam proiecte europene prin ARACO, prin Casa de Meserii a Constructorilor, care ne asigurau fonduri pentru calificare-policalificare, fara ca firmele sa trebuiasca sa contribuie financiar la aceasta policalificare/ recalificare a fortei de munca proprii. Multe firme au refuzat sa inscrie vreun om in aceste proiecte, spre surprinderea noastra. Ni s-a explicat: „daca omul vine la voi si il policalificati, el va pleca la alta firma sau va pleca in alta tara, il pierd daca vi-l dau sa-l policalificati!” Va dati seama la ce masura anacronica ajunsesera firmele, sa-si blocheze forta de munca din perspectiva formarii profesionale, de teama de a nu o pierde! Evident ca au pierdut-o, mai devreme sau mai tarziu, sau si-au remodelat comportamentul si au inceput sa investeasca in ea, dar acea sansa de a recalifica si de a policalifica oameni cu bani europeni − proiecte pe care le gestionam pentru mai multe firme, nu doar pentru o firma − a fost ratata la acel moment.

Astazi nu mai putem vorbi despre nivelul de pregatire al fortei de munca fara a-l pune in contextul schimbarii de paradigma fata de ce se facea inainte de pandemie si al ofensivei activitatilor cu suport digital – pe langa BIM, sunt multe alte activitati care pot fi duse in digital, si aici e vorba in principal de cele de suport managerial, dar nu exclusiv despre ele. Aceasta este o zona de mare provocare: recrutarea − gestionarea − pregatirea − formarea echipelor pe proiect si apoi stabilizarea fortei de munca. Iar companiile sunt azi mai deschise la ideea de digitalizare. Este in aceasta tendinta si un aport al noilor generatii de ingineri, care sunt mult mai apropiate de fenomen si permit o implementare pe scara mult mai larga a activitatilor de suport digital si de inteligenta artificiala in zona de constructii. Dar este si sansa companiilor de a atrage, astfel, mai usor noile generatii spre o cariera in sectorul constructiilor. Nu stiu daca un tanar se viseaza inginer asa, avand o revelatie, privindu-se in oglinda; cred ca de cele mai multe ori inspiratia vine din familia mica sau din familia proxima, trebuie sa existe niste referetiale, nu neaparat modele, dar tanarul se poate inspira din experienta profesionala a unor oameni din familie sau prieteni ai familiei si poate fi astfel atras catre o zona de pregatire tehnica superioara, sau de pregatire tehnica medie pentru un sector de constructii. Problema de fond este alta: ca sectorul si-a pierdut mult din atractivitate. In anii din secolul trecut, in constructii venea foarte multa lume, acestor oameni li se asigura o pregatire buna, o casa, la inceputul activitatii, se putea trai din meseria aceasta zeci de ani si te pensionai din ea. Acum − si din cauza riscurilor, pentru ca e o meserie riscanta, si din cauza faptului ca in continuare proiectele nu sunt toate in acelasi oras pe termen lung, o echipa de constructii migrand, in functie de contractul pe care il are, intr-un judet sau intr-o alta regiune a tarii − din perspectiva tinerei generatii, mult mai putin dispusa sa preia riscuri, sa se miste fara a avea garantia ca undeva se vor stabiliza cu o casa si o familie, aceste riscuri sunt mult mai putin atragatoare. Ori, din acest punct de vedere, ce incercam noi sa facem este sa generam o alta abordare culturala a profesiei de constructor. Daca ne uitam in istoria umanitatii, o sa vedem ca dimensiunea lucrarilor de constructii, a constructorului, activitatea aceasta este in gena fiintei umane. Putem gasi argumentele cu care sa redeschidem interesul tinerelor generatii pentru aceasta profesie, dar nu o putem face oferindu-le modele de acum 20-30 de ani, cu cazari in containere care nu sunt climatizate corespunzator, fara acces la apa, in conditii promiscue. Daca vom sti sa le asiguram conditii de munca rezonabile, conditii de viata rezonabile, salarizari rezonabile, daca vom sti sa le oferim elemente de parcurs profesional, elemente de cariera, daca inginerul care vine intr-o firma stie ca in 4-5 ani poate deveni sef de proiect, sau sef de santier, sau director de contractare, si stie ca va fi intr-o zona cu alta responsabilitate dar si cu alte venituri, el isi face planurile gandindu-se la acea firma care ofera aceasta perspectiva si nu cautand aleator solutii conjuncturale intr-o tara sau alta. Trebuie deci sa facem in asa fel incat gesionarea resursei umane sa aiba predictibilitate si sa aiba elemente de motivare, sa o facem atractiva gestionand riscurile, pentru ca stim sa facem treaba aceasta: masuri de securitate teoretic exista, daca sunt si implementate, cu atat mai bine, numarul de accidente − si mai ales cele letale − in sectorul de constructii s-a redus considerabil, gestiunea riscurilor este reala, trebuie sa stim sa-i facem pe tineri sa aiba incredere ca activitatea lor acolo va fi respectata, va fi remunerata, si misiunea lor va fi confirmata si validata si de firma si de societate si de familia lor. Daca nu vom reusi treaba aceasta, vom alerga in continuare dupa solutii in Asia, unde, de disperare, de foame, niste oameni vor veni sa lucreze aici temporar, dupa care ne ducem sa luam altii si tot asa, Sisif, in cautare de forta de munca…

Ca solutii − evident, in afara mentinerii facilitatilor pana la termenul agreat initial sau eliminarea lor graduala − ar fi in primul rand o politica de investitii sustinuta cu cerbicie, vizand in principal zona de inginerie civila, incepand cu infrastructura deficitara − vorbim de infrastructura rutiera, de cale ferata etc. Foarte important este si sa reabilitam ceea ce tine de zona de productie hidroenergetica; penuria de apa manifestata in tot mai multe state membre arata ca politica apei trebuie sa capete o dimensiune comunitara si ca e nevoie de politici dezvoltate atat la nivel comunitar cat si la nivel national pentru a gestiona aceasta resursa. Daca am mentionat proiectele hidroenergetice, ajungem in zona proiectelor de energie si infrastructura critica pentru energie, si nu in ultimul rand ne putem referi la proiectele edilitare − din perspectiva ecologica, a managementului deseurilor si tot ce tine de aceasta infrastructura. Daca vrem sa ne raportam la Europa, aici, anul trecut, partea de inginerie civila a fost undeva la 18% din totalul lucrarilor de constructii. Zona de non-rezidentiale a fost cea mai consistenta, cu 32%, si partea de renovare a fost si ea undeva la 30%. Sunt si vor fi foarte multi bani europeni destinati valului renovarii, ceea ce inseamna reabilitare energetica a cladirilor de care putem beneficia si noi, cu observatia ca la noi e un pic mai complicat, deoarece gradul de proprietate individuala pe cladiri este foarte ridicat, cel mai ridicat din Europa, ceea ce face ca aceste proiecte sa demareze cu greu, pentru ca proprietarii individuali nu au resursele cu care sa le finanteze, dar vor exista totusi solutii; de asemenea, Noul Bauhaus European va prinde si el contur, cu sustinerea Comisiei, si vor veni bani pentru finantare de proiecte in aceasta abordare, insa, daca autoritatile nu se implica in aceste proiecte in mod real, constructorii, singuri, nu vor putea sa le faca. Este deci vorba de a avea in continuare investitii, de a asigura o predictibilitate a derularii proiectelor, este vorba de a asigura in continuare un nivel de salarizare care sa ne permita o competitivitate in raport cu tarile limitrofe, in principal Ungaria si Polonia, daca reusim sa aducem salariile medii catre salariile medii din Ungaria, de exemplu, vom reusi o consolidare a stabilizarii fortei de munca si poate chiar o atractie inversa, dinspre Ungaria sau Serbia spre Romania. Daca vom fi inteligenti, vom putea sa atragem resurse din zonele limitrofe, altfel ne vom pierde in continuare resursele proprii.

Si trebuie sa gandim de pe alte aliniamente colaborarile. Intre cine? Pe de o parte, intre stat si sector; pe de alta parte, intre beneficiari si contractorii care lucreaza pentru ei; pe de o a treia parte, intre contractor, furnizori si subcontractori; trebuie sa gandim o cultura a acestor relatii, pentru ca nimeni nu poate castiga doar el, ceilalti pierzand. Daca nu castigam impreuna, mai devreme sau mai tarziu vom pierde impreuna.

Autor:

Lauren­tiu PLOSCEANU, presedinte ARACO

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 207 – octombrie 2023, pag. 16, 18