Cum / Mergem mai departe?

arh. Horia Mihai NICOLESCU

Unul dintre putinele avantaje ale unei varste inaintate (pe langa nenumaratele aspecte neplacute, precum numeroasele boli cu efecte care mai de care mai urate, acumularea de neimpliniri si de sperante spulberate, iar lista este aproape nesfarsita) este si acela de a avea un bagaj de experiente mai bogat decat cei mai tineri, care au intrat in viata dupa tine si ‒ spre norocul lor ‒ nu stiu ce-i asteapta! De aceea, cat se mai poate, am sa incerc sa speculez acest avantaj in folosul stimatilor mei cititori mai tineri, iar concluziile sa vi le prezint tuturor acelora care ‒ daca ati avut suficienta rabdare si constanta in alegeri ‒ m-ati putut urmari, la aceasta rubrica, de-a lungul catorva ani.

Nu contest ca anii pe care i-am lasat in urma m-au facut mai pesimist (dupa o tinerete preponderent rationala si optimista, in general), astfel incat acum vad lumea in culori sumbre; se poate ca acest efect sa fie si rezultanta „inadaptarii” generatiei mele la schimbarile care au venit peste noi, in ultima vreme, intr-un ritm mult peste capacitatea de asimilare si de adaptare pe care ne-a harazit-o Natura. Asadar, apeland la zona de rationalitate in care continuu sa am incredere, voi incerca sa asez intr-o ordine (care mie mi se pare acum logica) toate elementele acestui puzzle care ne napadesc constant din toate directiile si care se pretind a fi elementele unei noi ordini ce urmeaza a se instapani peste lumea in care existam azi.

Traim acum intr-o perioada tulbure, de schimbare de paradigma in ceea ce priveste structura societatii, de cautare a noi „asezari” pe terenul din ce in ce mai alunecos si belicos pe care se construieste aceasta. Probabil ca acelasi fenomen s-a petrecut la fiecare schimbare fundamentala de directie din istoria noastra multimilenara. Diferenta este ca schimbarea pe care o traversam in prezent este putin altfel. De ce? Pentru ca schimbarile de acum sunt din ce in ce mai radicale si se petrec in intervale de timp din ce in ce mai scurte, ajungandu-se astfel la imposibilitatea majoritatii membrilor societatii de a le asimila si a se adapta la ele, deoarece acestea depasesc fizic limitele naturale de asimilare si adaptare ale fiintei umane. Este nevoie de viteze de adaptare de care dispun acum doar calculatoarele si de la care majoritatea oamenilor sunt exclusi sau asimileaza doar partea superficiala a schimbarii, de obicei aceea care le convine sau pe care o inteleg. Societatea este astfel fracturata si atomizata in zone diferite, conforme cu cat a inteles si acceptat fiecare din noua paradigma. Fenomenul este deja evident in prezent. Ce se va intampla dupa asta? Cum se vor intelege intre ele noile grupuri? In istorie, toate culturile au tins catre unificare si catre asimilarea altora mai putini si mai slabi; va fi un nou Turn Babel peste care va stapani logica si legea va fi a masinilor (IA)?

Toate acestea au, inevitabil, consecinte definitorii si asupra domeniului nostru de activitate ‒ securitatea la incendiu. Domeniul acesta nu este fundamental pentru evolutia societatii dar are componente care creeaza panica printre oameni, iar de aici la dezagregarea relatiilor interumane ‒ cele care formeaza liantul ce coaguleaza societatea ‒ nu mai este decat un pas, un pas pe care-l pot face foarte usor niste oameni speriati si debusolati de ceea ce se intampla in jurul lor.

Pentru a incerca sa strapungem intunericul care ne sta in fata, in vederea adoptarii unor decizii cat mai corecte si profitabile pentru viitorul nostru si al activitatii noastre, este necesar si obligatoriu sa facem o scurta incursiune in istoria recenta care a condus la situatia actuala, fluida si in permanenta miscare si care, din aceasta cauza, a devenit, in acest moment, aproape impredictibila. Apoi, daca vom reusi sa vedem mai clar prin intunericul din jur, sa incercam sa facem cateva predictii asupra a ceea ce ne asteapta.

Lumea, asa cum o vedem noi azi, este rezultatul a doua „asezari globale”, dupa cele doua razboaie mondiale. Fiecare dintre ele s-a incheiat cu speranta popoarelor lumii intr-o lume mai buna si mai dreapta, pentru ca sperau ca s-ar fi invatat ceva din cumplita experienta din care tocmai iesise omenirea. Eroare! Dupa nici o generatie, a fost nevoie de un nou razboi mondial care sa corecteze (in mintea unora) erorile pacii de la Paris, cu care s-a incheiat Primul Razboi. Si a fost nevoie de un nou razboi mondial dupa care, si din nou, omenirea a respirat usurata, increzatoare intr-o lunga perioada de pace si prosperitate. Atat de increzatoare in viitorul de pace incat chiar unii filozofi (ca optimistul american Francis FUKUYAMA) au crezut intr-o pace vesnica si intr-un „sfarsit la istoriei” care nu mai putea evolua de aici incolo. Insa, din nou, eroare! ‒ lumea de-abia asezata, fragila dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, se dovedeste a fi ‒ dupa nici doua decenii de la caderea Cortinei de Fier ‒ din nou neadecvata sa faca fata timpurilor si cerintelor noilor forte centrifuge, care se manifesta pe intregul mapamond.

Exista astazi state foarte avansate economic, puternice din punct de vedere economic si militar, aflate unele in declin iar altele in plina afirmare si care cred cu tarie in steaua lor norocoasa. In aceasta fierbere mondiala, sunt ‒ inevitabil ‒ si state mai mici si care nu si-au gasit inca locul (fie din cauza situarii lor geografice dificile, fie a lipsei unor lideri politici de marca, care sa le pozitioneze corect si stabil pe tabla de sah a lumii mileniului 3). Astfel, exista azi niste plutoane fruntase in toate structurile, care conduc marea masa a celor care nu au putut tine pasul cu cei din fata si care au ramas in urma, facand eforturi remarcabile de a scapa din aceasta pozitie si de a-si gasi un loc cat mai bun, angajandu-se sa navigheze in siajul unuia dintre grupurile fruntase, cu speranta ocuparii unei pozitii mai bune. Este si cazul actual al Romaniei, care face parte din doua structuri mondiale de frunte: UE si NATO. Cu toate acestea, Romania nu le da cetatenilor ei sentimentul unei politici clar angajate si care sa ii asigure stabilitatea politica in viitorul apropiat. In aceasta situatie, nu putem sa nu ne punem o intrebare legitima: au fost optiunile Romaniei benefice pentru poporul roman si este structura actuala total potrivita tarii noastre, tara care inca nu si-a definit clar aspiratiile sale pentru viitorul propriu?

Paradoxal, faptul de a fi „ramas in urma” fata de plutonul tarilor avansate se poate dovedi ‒ cateodata ‒ un avantaj. Sa ma explic: daca „tara-fanion” (fie ca este ea Germania sau SUA ‒ mama si exemplul democratiei de peste tot) aplica acum o solutie sau se angajeaza pe o cale gresita, care o va scoate din drumul spre succes, aceasta se poate dovedi ‒ in final ‒ un avantaj pentru noi, cei ramasi in urma, care putem avea astfel mai mult timp pentru a ne corecta traseul sau chiar pentru a parasi acel drum (timp in care plutonul tarilor avansate se va infunda sau va face eforturi colosale pentru a reveni la drumul spre succes).

Acest principiu se pare ca este perfect aplicabil in prezent: mersul „cu turma”, in pas zglobiu si fara sa analizam serios si noi consecintele aplicabilitatii acestei solutii pentru Romania (solutie care ne-a fost aratata sau chiar impusa de-a dreptul de la Centrul UE de la Strasbourg) s-ar putea dovedi, pentru noi, un esec de proportii cu consecinte dramatice. Accept ca incolonarea in spatele unor tari mai dezvoltate si care au parcurs pana acum ‒ impreuna si cu succes ‒ o cale comuna si batatorita este o gandire prudentiala si mai comoda, bazata pe o experienta pozitiva deja traita de altii, insa aceasta solutie poate fi total contraindicata pentru tarile mai mici si cu un trecut istoric diferit de cel al tarilor fondatoare ale Comunitatii Europene.

Coexistenta acestora (a tarilor fondatoare ale Comunitatii Europene) timp de cateva sute de ani, in acelasi spatiu istorico-economic, le-a fasonat o gandire cvasi-comuna, care a facut posibila ‒ in final ‒ aglutinarea lor intr-un spatiu conceptual si economic unitar ‒ respectiv mai intai CEE (piata Comunitatii Otelului si a Carbunelui) si apoi UE (Uniunea Europeana). In aceasta structura, nu existau locuri pentru tari de rangul I si de rangul II; ar fi aparut aici, astfel, mai evidente orgoliile si ambitiile fiecaruia. In timp, s-a dovedit ca se impunea totusi aducerea la aceeasi masa si a unor tari de rang II si chiar III, tari care sa reprezinte masa de manevra a primelor si care sa le poata da acestora sentimentul confortabil al „prioritatii” si al unei „pozitii privilegiate”. Asa a aparut ideea largirii UE, fenomen care a avut atat o componenta practica cat si una propagandistica ‒ imagine care a trebuit insa sa fie „ambalata” atractiv pentru noii veniti, imagine care sa nu le trezeasca acestora niciun fel de suspiciuni referitoare la evolutia viitoare a relatiilor dintre membrii noii Comunitati. Noii veniti aveau, la randul lor, si ei o istorie comuna (in CAER) care le fasonase deja gandirea intr-un mod diferit si specific, in care neincrederea intr-un „frate mai mare si binevoitor” reprezenta o trasatura comuna.

Dar schema a mers; fascinati si orbiti de mirajul bunastarii promise (si evidente in tarile fondatoare ale UE), tarile nou venite s-au batut sa capete un loc la masa bogatilor UE, au pus, la concurenta, pe taraba toate avantajele si bogatiile de care dispuneau fiecare (in speranta obtinerii unui loc mai bun in viitoarea configuratie a lumii), fara a intui posibilele consecinte ulterioare ale acestui gest. Extrem de putini au fost aceia care au simtit pericolul ‒ si de aceea a fost firesc ca tocmai aceia care traisera cel mai mult in gulagul sovietic sa vada mai clar capcana care ii asteapta in viitor!

Printre extrem de putinii care au tras un semnal de alarma s-au numarat fizicianul atomist rus Andrei Dmitrievici SAHAROV (inventatorul bombei sovietice cu hidrogen si castigator al Premiului Nobel pentru pace in 1975) sau scriitorul rus Vladimir BUKOVSKY, eroul legendar al miscarii de disidenta in URSS si care timp de patru decenii a jucat un rol important in mai multe organizatii politice, inclusiv Resistance International, Human Rights Foundation, Cato Institute si Victims of Communism Memorial Foundation, care i-a si decernat Medalia Libertatii Truman-Reagan. Aceste cantece „de sirena” nu au fost insa luate in seama si s-au pierdut in zgomotul de fond produs de aplaudacii platiti ai momentului de catre cei putini si bogati, iar istoria si-a urmat cursul prestabilit deja de catre tarile fondatoare ale Comunitatii Europene.

Treptat, insa, si pe parcurs, poleiala a inceput sa cada iar adevarul a inceput sa iasa la iveala: politica celui mai bogat a devenit din ce in ce mai evident asupritoare pentru cei mai putini bogati si puternici, iar UE s-a transformat intr-un nou CAER in care cei bogati si puternici isi impun punctele de vedere, in detrimentul celor mai saraci si fara suficienta forta economica ‒ adica exact asa cum proorocise BUKOVSKY.

Aceasta politica a creat nemultumiri profunde si a condus, recent, la formarea unui nou „pol al saracilor” ‒ structura BRIC ‒ care, ca orice nou-nascut, se confrunta la inceput cu greutati dar care, intr-o lume in care banul este si va fi singura valoare, are mari sanse de a deveni noua forta mondiala (avand in vedere resursele potentiale uriase de care dispun tarile BRIC).

Cum va evolua societatea umana? Omul este, prin definitie, un pradator si un animal razboinic, iar istoria umanitatii poate fi citita ‒ extrem de corect ‒ ca o istorie a diferitelor razboaie purtate de oameni intre ei (de altfel, o statistica arata ca in toata istoria cunoscuta si documentata a omenirii, de cca. 6.000 de ani, nu au existat decat cca. 50 de ani de pace totala pe glob, adica doar 0,0083 ani de pace la 5.950 ani de razboi!). Este o proportie inspaimantatoare, care ne da fiori si ne prefigureaza un orizont capabil sa nu ne ofere nicio sansa la un „viitor comun de aur”!

Cum structureaza aceste date o posibila imagine a viitorului noii lumi, care se chinuie sa se nasca in diverse colturi ale globului? Este o intrebare fireasca si asa ajungem la a doua intrebare legitima si fundamentala: care poate fi viitorul ocupatiei noastre actuale (securitatea la incendiu)?

Deocamdata putem face doar o extrapolare in baza a ceea ce s-a intamplat in situatiile de conflict care zguduie lumea in ultimele decade: razboaiele actuale reale din Ucraina si Orientul Mijlociu si cele pe cale de a izbucni in Orientul Indepartat (Taiwan si zona Coreei de Nord). Fiecare dintre acestea are caracteristici specifice dar toate au, in comun, cateva trasaturi similare, care pot sta la baza unei evaluari primare in ceea ce priveste stresul la care ocupatia noastra va trebui sa faca fata in viitorul apropiat.

Nu cred ca ar trebui sa contam prea mult pe intelepciunea conducatorilor statelor din aceste zone, neuitand si lectia prolegomenelor celui de-al Doilea Razboi Mondial: unii (reprezentantii unor societati mai avansate) sunt „cazuti in logica pacii si bunastarii” de cateva generatii ‒ fapt care i-a facut extrem de prudenti si impaciuitori in fata agresivitatii celorlalti, in special daca reprezinta foste mari puteri care nu se impaca cu noul lor statut mai putin impunator; altii (reprezentantii „lupilor tineri”) sunt „pusi la zid” si nu au de ales ‒ au vazut posibilitatile unui trai mai bun si perspective mai bune pentru viitorul lor, unii chiar le-au prins gustul, si isi dau seama ca acum a venit poate si ceasul lor!

Pana una-alta, cred ca viitorul meseriei noastre pare a fi asigurat (cel putin pe termen scurt), cata vreme:

• conflictele locale se inmultesc,
• apar arme noi ‒ din ce in ce mai distructive si sofisticate ‒ care necesita o contrabalansare, intr-o dementa si nesfarsita spirala a autodistrugerii,
• banii si inteligenta umana investite in industria distrugerii estompeaza complet realizarile din domeniul umanistic.

Deci, putem spune, cu cinism, ca „are balta peste”!

Trebuie sa mai notam aici si faptul esential ca, in domeniul nostru de activitate, nu au mai aparut descoperiri revolutionare, care sa deschida noi cai de actiune (teoria focului si a stingerii acestuia se pare ca si-a cam epuizat continutul si ideile); exista numai mici perfectionari ale parcului existent de sisteme de securitate la incendiu, care se inscriu cu usurinta in schemele generale de protectie deja cunoscute. Si atunci, ce ne mai ramane de facut? Unde mai putem actiona cu rezultate evidente in noul context global?

Mie ‒ ca unui om care a parcurs atent ultimii 50 de ani ‒ imi este extrem de clar acum ca va trebui sa ne intoarcem la bazele si principiile domeniului securitatii la incendiu, la structura binomului om – tehnica, lucru pe care l-am repetat de nenumarate ori, in ultimii ani.

O trecere in revista a experientei in acest domeniu din ultimii 150 de ani permite tragerea unor concluzii interesante:

• eficienta securitatii la incendiu depinde covarsitor de binomul om – tehnica si de atentia acordata acestuia (a se citi „cat s-a investit” in fiecare dintre cele doua elemente componente ale lui) – chiar daca acest lucru nu a fost evident mereu;
• in aceasta perioada, speranta intr-o „paza mai buna (adica mai eficienta) contra focului” s-a focalizat covarsitor doar asupra imbunatatirii solutiilor tehnice (mijloace de interventie sau de stingere a unui incendiu deja aparut);
• cealalta latura a unei „paze mai bune (adica mai eficiente) contra focului” – respectiv imbunatatirea calitatii participarii umane (profesionalizarea ei) – a fost neglijata constant in majoritatea cazurilor.

Motivatia acestei abordari asimetrice a provenit din structura societatii industriale, care avea ochi numai pentru latura tehnica a acestui binom, de la care proveneau succesele sonore si banii! Stiintele care s-au ocupat de om au fost puse, in acest fel, in umbra de dezvoltarea impetuoasa a celor care produceau progres tehnic si bunastare materiala.

S-a creat astfel o debalansare a celor doua componente ale acestui binom, nesesizata de societate (in realitate, „succesele” interventiilor s-au datorat, in principal, unei tehnici de lupta mai bune sau unor materiale mai performante si nu neaparat educarii speciale si deosebite a fortelor de interventie). Astfel, pentru ca actiunile de stingere a incendiilor deveneau din ce in ce mai performante pe plan mondial, conta rezultatul final si mai putin (sau deloc) analiza contributiei celor doi factori ai binomului om – tehnica, cata vreme eficienta per total a actiunilor de stingere era in ascensiune.

Dezvoltarea tehnicii a condus la aparitia unor principii noi si revolutionare in lupta contra incendiilor (sistemele termospumante, stingerea cu gaze inerte si teoria mediilor sarace in oxigen, stingerea cu aerosoli etc.) iar aplicarea lor cu succes in societatile industriale a lasat pe plan secund incercarile de sporire a eficientei si performantelor factorului uman angajat, care nu era producator de castiguri imediate – in definitiv, conta rezultatul final al interventiilor si nu analiza contributiilor fiecarui factor component implicat al binomului.

Dar la aceasta concluzie au ajuns in ultima vreme, se pare, si societatile mai avansate, care au inceput deja sa isi redistribuie altfel valorile investite in acest domeniu. Daca facem o comparatie intre nivelul cerintelor de securitate prevazute in Normativul P‑118 (romanesc) si codul american NFPA (vezi coloanele 2 si 3 din figura alaturata) – acceptand ca procentul adus de fiecare tip de masuri (constructive, tehnice si operationale) este similar in nivelul general dorit si atins de securitate la incendiu (avand in vedere logica si scopul comun al celor doua legislatii) – constatam ca, in codurile NFPA, exista o paleta mai bogata de solutii aplicabile pentru toate masurile (tehnice, constructive si operationale) decat la noi.

Aceasta se explica firesc atat prin pozitionarea diferita a societatilor de asigurari din cele doua tari cat si prin nivelul comparativ de dezvoltare al economiilor celor doua tari luate ca exemplu. Sa nu uitam ca presiunea unei piete puternic concurentiale, in Occident, impinge firmele producatoare de specialitate la o inovare continua si la scoaterea constanta de noi produse pe piata ‒ care, in general, se inscriu pe o panta permanent ascendenta a performantelor dar… si a preturilor! In final, aceasta diferenta se traduce prin solutii mai moderne, mai eficiente (eventual?!?) dar cu siguranta mult mai scumpe!

Aceasta politica (de a mari permanent preturile echipamentelor in numele unei eficiente sporite datorate unei superioritati tehnice de multe ori discutabile) este greu de acceptat si de aplicat, tocmai din cauza tendintelor prezentate mai sus, care se vor acutiza in viitorul previzibil (si care descurajeaza acest tip de investitii in perioade de razboi). Tot atunci, va exista si o presiune accentuata din cauza modificarilor permanente si rapide in timp ale configuratiilor de razboi (stiut fiind faptul ca vitezele de dezvoltare tehnologica sunt mult accelerate in aceste perioade). De aceea, in asemenea perioade, scaderea reala in timp (pe fondul uzurii firesti) a eficientei masurilor deja implementate nu se mai ia in considerare, conteaza doar „noutatea tehnica cu orice pret”, adica acel parametru care ‒ el singur ‒ poate oferi o superioritate temporara in confruntare. In acest context, investitia preponderenta in factorul uman al binomului va deveni prioritatea inevitabila (vezi coloana 1). Din pacate, investitia in factorul uman al binomului este mai de durata, iar rezultatele se vad mai incet. Aceasta conditie impune asadar inceperea mai devreme si in forta a actiunilor necesare, astfel incat la momentul necesar factorul uman sa isi poata dovedi si el eficienta sa. Trebuie constientizat faptul ca ne aflam intr-o lupta contra cronometru, o lupta cu timpul scurt ramas pana cand si Romania va fi prinsa in vartejul conflictului global; un timp extrem de scurt in raport cu tinta ambitioasa propusa: salvarea a cat mai multe vieti de romani si iesirea din etapa conflictuala cat mai „nesifonati” (cu pierderi/pagube minime). De acest fapt va depinde succesul etapei urmatoare, cea a reconstructiei lumii si a tarii noastre, pornind de la un start mai bun. Liniile mari ale acestei etape au fost deja trasate, iar puternicii lumii isi asigura inca de pe acum o felie cat mai consistenta din tortul postbelic.

Concluzie: In aceste perioade, este si va fi vitala investitia in partea umana a binomului om ‒ tehnica, parte care se reflecta imediat in eficienta sporita a actiunilor de securitate la incendiu. Acest lucru se poate remarca si in filmele care vin acum din zonele de conflict (Ucraina si Orientul Apropiat), filme in care se remarca eficienta actiunilor rapide ale unor echipe de salvare bine echipate si instruite. De altfel, in acelasi timp se remarca si inceputurile aranjamentelor postbelice de reconstructie a tarilor si a configurarii noilor zone de influenta. Ar fi pacat sa nu ne jucam cat mai bine cartile cu care am fost serviti si pe care le avem; nu sunt multe, dar sunt bune, cateva dintre ele! Tine doar de noi sa ne asiguram un loc mai bun la cea de-a „treia asezare globala”. Si sa invatam ceva din asta, macar acum, in ceasul al doisprezecelea!

Autor:

arh. Horia Mihai NICOLESCU, specialist in securitatea la incendiu, membru ARTS

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 220 – decembrie 2024, pag. 77-79