Palatul de Justitie si Inalta Curte de Casatie

„Gandul acesta, ca ceea ce faci este definitiv facut, ca opera, scapata din mainile tale, se duce de-a lungul veacurilor si umple lumea de rasunetul vietii si batailor inimii tale, are ceva din solemnitatea si fiorul judecatii supreme a sfintei scripturi.”

Alexandru Vlahuta, Onestitatea in arta

Cred ca acesta a fost gandul Domnitorului Alexandru Ioan Cuza cand s-a hotarat sa modernizeze intregul sistem juridic romanesc prin promovarea Proiectului legii de infiintare a Inaltei Curti de Casatie, prin Decretul Domnesc nr. 1 din 12 ianuarie 1861.

Domnitorul s-a straduit sa faca numiri care sa asigure de la inceput acestei instante stralucire. L-a numit Prim-Presedinte pe Vasile Sturdza, o personalitate de necontestat. Acesta a spus, in cuvantul sau inaugural: „Sa punem, dar, toate silintele noastre, ca in curand sa auzim: Dreptatea domneste in Romania”.

Principala problema cu care se va confrunta Inalta Curte de Casatie va fi aceea a lipsei unui local propriu. Mai intai ei i s-a oferit localul ce apartinuse anterior Inaltei Curti din Tara Romaneasca (denumita si Curtea Judecatoreasca) vis-à-vis de Biserica Domnita Balasa, si apoi un alt local langa Gradinile Cismigiu, in casele lui Dumitru Maican.

Sediul Inaltei Curti de langa Gradina Cismigiu

Sa retinem ca in acest local va functiona mai bine de 33 de ani (1863-1896) una dintre cele mai prestigioase institutii ale tarii, Inalta Curte de Casatie si Justitie, pana la mutarea sa in Palatul de Justitie.

Regele Carol I

Dupa ce Romania va fi proclamata Regat in sedinta Adunarii Deputatilor din 14 martie 1881, Regele Carol I va inainta Parlamentului, la 28 noiembrie 1881, un proiect de lege prin care „guvernul era autorizat sa construiasca edificii publice in Capitala”. Printre edificiile publice care urmau a se construi in Capitala tarii, Palatul Regal, Academia Romana, licee si scoli primare model, un loc aparte era prevazut pentru inaltarea unui Palat al Justitiei. Legea a fost promulgata la 5 iunie 1882, iar pentru palat se aloca suma de 3.000.000 lei.

In scopul elaborarii proiectului pentru cladirea Palatului de Justitie, dupa mai multe incercari nereusite, Ministrul Justitiei, Constantin Nacu, il va insarcina pe arhitectul francez Albert Ballu, cu care va incheia un contract in anul 1885.

Palatul de Justitie din Bucuresti

Amplasarea cladirii urma sa se faca pe un teren al statului care se afla in fata bisericii Domnita Balasa, pe locul unde fusese vechea Curte Judecatoreasca.

In vederea intocmirii proiectului a aparut necesitatea elaborarii de catre Primaria orasului Bucuresti a unui plan cu alinierile ce se impuneau pentru locul destinat constructiei. De aceea, Comisia Urbana Bucuresti s-a intalnit cu arhitectul Albert Ballu si au convenit asupra masurilor ce trebuiau luate. Planul de aliniere prevedea o rectificare importanta a Caii Rahovei, astfel incat ea sa fie pe „o directie in perfecta prelungire cu axa podului de peste Dambovita”, dar si deschiderea a doua strazi noi dinspre fatadele de nord si de vest ale palatului.

In octombrie 1885, proiectul cladirii era finalizat, asa cum reiese din Insemnarile Regelui Carol I 1881 – 1887. Dansul consemna ca in ziua de 24 octombrie 1885 a avut la masa pe „Nacu impreuna cu Ballu care imi prezinta planurile Palatului de Justitie.”

Albert Ballu

Arhitectul Albert Ballu a proiectat la aceasta lucrare planurile generale, fatadele si Sala pasilor pierduti.

Cladirea palatului are forma in plan a unui dreptunghi usor deformat ce inglobeaza sapte curti interioare. Centrul de greutate al compozitiei este Sala pasilor pierduti, dezvoltata pe un sfert din suprafata si doua niveluri. Salile de sedinte sunt asezate pe trei dintre laturile Salii pasilor pierduti, fiind deservite de largi degajamente. Serviciile anexe, la care se ajunge prin culoare largi, erau grupate si legate direct cu salile magistratilor si cu cele de sedinta.

In zona celor 14 sali de judecata, cladirea are trei niveluri – subsol, parter si etaj; iar in zona perimetrala desfasurata de-a lungul laturilor vest, sud si est, unde sunt birouri, precum si in zona din spatele salilor de judecata sunt patru niveluri – subsol, parter, mezanin, etaj.

Fatada principala, de nord, se desfasoara de-a lungul cheiului Dambovitei pe Splaiul Independentei, iar cele laterale, pe strazile Danielopol si Sfintii Apostoli.

Cladirea a fost realizata intre anii 1890-1895 si prezinta, din punct de vedere al structurii, caracteristicile constructiilor monumentale realizate atunci, si anume: pereti din caramida plina bine arsa si plansee cu grinzi metalice sau din lemn. Acoperisul este realizat din sarpanta de lemn ecarisat cu invelitoare de zinc sau ardezie, cu exceptia sarpantei pe zona Salii pasilor pierduti, care este realizata cu ferme metalice.

Fundatiile cladirii Palatului de Justitie s-au realizat din beton simplu pentru peretii de zidarie portanti, cu latime de 80 cm, cota de fundare fiind -4,50 m, in terenul sanatos.

In anul 1886, arhitectul Ion Mincu va fi insarcinat de Ministrul Justitiei sa completeze proiectul cu studiul celorlalte interioare, al salilor de sedinta, adica plafoane, lambriuri si intreg mobilierul, dar si cu executarea lucrarilor in calitate de director al lucrarilor.

Ion Mincu

Vineri, 10 octombrie 1886, Monitorul Oficial publica anuntul Ministrului de Justitie prin care se spunea ca in ziua de 15 decembrie 1886 se va tine licitatia pentru „darea in antrepriza a lucrarilor de terasamente, zidarie, pavagiu, marmurarie ordinara, mozaic si lucrari hidraulice”. Suma totala la care se ridicau lucrarile era estimata la 2.100.000 lei.

In scopul de a se asigura o calitate corespunzatoare a lucrarilor, conditiile de licitatie prevedeau cateva masuri. Astfel, concurentii erau obligati ca, inainte cu zece zile de data stabilita pentru licitatie, sa trimeata probe de caramida, de piatra si ciment, la directia lucrarilor palatului. Si aceste probe, asa cum reiese din documente, au fost incercate in Laboratorul Scolii de poduri si sosele infiintata de profesorul inginer Alfons Saligny. 

Alfons Saligny

Deoarece la data fixata pentru licitatie, 15 decembrie 1886, nu s-au prezentat concurenti, Ministerul Justitiei anunta in Monitorul Oficial nr. 209 din 18 decembrie 1886 ca „s-a amanat licitatia pentru ziua de 21 februarie 1887”.

Intre timp, Ministerul Justitiei anunta, in Monitorul Oficial din 17 ianuarie 1887, organizarea licitatiei si pentru „Darea in intreprindere a lucrarilor de fier si lemn pentru pardoseli si acoperis” pentru data de 19 martie 1887. Se arata ca valoarea lucrarilor se urca la 284.919 lei.

La data organizarii licitatiei, in 21 februarie 1887, au prezentat o oferta antrepriza G.V. Valescu si antrepriza inginerului Nicolae Cutzarida, doua oferte.

In urma analizarii ofertelor prezentate Consiliului de Ministri prin referatul Ministrului Justitiei in sedinta din 16 martie 1887, se constata ca, desi oferta inginerului N. Cutzarida este cea mai avantajoasa, conditiile sub care se face „nu sunt prevazute in publicatii si prin urmare n-au putut fi cunoscute de toti constructorii”, si de aceea hotaraste sa se publice o noua licitatie.

In aceste conditii, Ministerul Justitiei publica in Monitorul Oficial nr. 279 din 19 martie 1887 organizarea unei noi licitatii pentru lucrarile de terasamente, zidarii, mozaicuri etc. si pentru lucrarile de lemn si fier pentru pardoseli si acoperis pentru data de 20 mai 1887. La termenul fixat pentru desfasurarea licitatiei, au prezentat oferte antrepriza G.V. Valescu si antrepriza Dobre Nicolau. Ulterior, la 29 mai 1887, inginerul N. Cutzarida se adreseaza ministrului aratandu-i ca dansul a oferit la licitatia din februarie 1887 „un scazamant mai avantajos decat cel al dl. Valescu de 4,3% si ca este dispus sa-l mentina daca i se va accepta oferta”.

La numai trei zile, pe 23 martie 1887, se desfasoara si licitatia pentru lucrarile de tamplarie: ferestre, usi, parchete si lambriuri, a carei suma se estima la 516.935,54 lei. Prin ofertele prezentate, antreprenorii G.V. Valescu si Nicolae Cutzarida se angajau sa execute lucrarile, pretinzand un adaus de 4%, respectiv 9,9%.

In fata acestei situatii, Ministrul Justitiei, Eugeniu Statescu, inainteaza, la 4 iunie 1887, Guvernului raportul nr. 6135 prin care, dupa ce arata ofertele, propune o serie de masuri.

Cu promptitudine, Consiliul de Ministri, sub presedintia Primului Ministru Ion C. Bratianu si a ministrilor Eug. Statescu, Dimitrie Sturdza, R. Mihaiu, generalul A. Angelescu, C. Nacu si C. Olanescu, se intruneste in sedinta de joi, 9 iulie 1887, si, apreciind ca:

• ofertele prezentate pentru lucrarile puse in licitatie nu sunt avantajoase pentru stat;
• timpul este inaintat si o noua licitatie ar amana inceperea constructiei;
• experienta facuta cu mai multe lucrari publice executate in regie a dat rezultate satisfacatoare,

ia o decizie deosebita, si anume construirea Palatului de Justitie in regie, in marginile creditelor prevazuta prin legi.

Se cuvine sa subliniem, inca o data, implicarea Consiliului de Ministri la constructia Palatului de Justitie si grija pe care a aratat-o prin aprobarea incredintarii directe a lucrarilor unor antreprize care probasera seriozitatea executiei si calitatea acestora.

A trebuit, insa, sa treaca mai bine de un an, pentru ca lucrarile de construire ale Palatului de Justitie sa inceapa efectiv.

Atunci, la 26 martie 1890, Ministrul Grigore Triandafil a dat un ordin prin care a decis:

• mai intai, numirea domnului arhitect Ion Mincu, arhitect diriginte al lucrarilor Palatului de Justitie, avand a conduce lucrarile conform conditiilor din „contractul incheiat intre domnia sa si minister”;
• apoi, instituirea, pentru tot timpul executiei palatului, a Comisiei Tehnice Consultative alcatuita din arh. M. Caputineanu, secretar general al Ministerului Lucrarilor Publice, prof. ing. Scarlat Varnav, director al Scolii Nationale de Poduri si Sosele, si prof. ing. arh. Niculae P. Cerkez.

Imediat, lucrarile de construire pentru fundatii, zidarii, plansee, mozaicuri si acoperis au fost incredintate, in 1890, spre executie, antreprizei inginerului civil Nicolae Cutzarida, absolvent al Scolii Politehnice din Zürich, personalitate recunoscuta in lumea constructorilor din acei ani.

La data de 7 octombrie 1980 s-a pus piatra de temelie a Palatului de Justitie. Ceremonia s-a desfasurat in prezenta Regelui Carol I si a Principelui Ferdinand. Dupa cuvantarile Ministrului Justitiei, primului presedinte al Curtii de Casatie si Regelui Carol I, se semneaza actul de fundare pe pergament, pecetluit cu pecetea regala.

Pe document se gasesc semnaturile Regelui Carol I, Principelui Ferdinand, Mitropolitului Primat, Primului Ministru, a Ministrului Justitiei si a Directorului lucrarilor, arhitectul Ion Mincu.

Lucrarile se vor desfasura intr-un ritm sustinut, dar la inceputul anului 1895 inginerul N. Cutzarida se va retrage si, ca urmare, directorul lucrarilor, arhitectul Ion Mincu, va incredinta terminarea lucrarilor de tencuieli la pereti si tavane, precum si mozaicuri si dalaje, antreprizei George Kuntzel, pentru suma de 261.353 lei.

Sala pasilor pierduti

La inceputul anului 1895 vor incepe si lucrarile de finisaje interioare, speciale. Astfel, pentru a putea incredinta lucrarile de tencuieli decorative interioare pe pereti si plafoane la Sala pasilor pierduti, la galeriile din jurul ei, la salile de consiliu, la salile de audiente etc., acestea fiind niste lucrari de arta cu totul speciale, arhitectul Ion Mincu a inaintat desenele necesare si a cerut preturile executarii acestora „numai la anume oameni speciali ce cunosc in tara”.

In urma analizelor ofertelor primite, arhitectul Ion Mincu a gasit ca devizele prezentate sunt prea scumpe, motiv pentru care a hotarat sa initieze o serie de negocieri cu doua dintre firme, Böchaker si Schindl, respectiv Fratii Axerio (8). Dupa discutiile purtate, el il informeaza, la 4 februarie 1895, pe ministru ca „intrand in dezbaterea preturilor cu numiti Domni, ei au consimtit a executa toate lucrarile pentru pretul total de trei sute cincizeci de mii lei (350.000), angajandu-se sa termine lucrarile pana la sfarsitul lunii iunie curent”. Il roaga pe ministru sa binevoiasca „a hotari caruia din concurenti va trebui a se da preferinta”.

Detalii stalpi fratii Axerio

Imediat, Consiliul de Ministri se intruneste in sedinta in ziua de 8 februarie 1895 si, dupa ce asculta referatul nr. 2201 al Ministrului de Justitie, „incuviinteaza a se adjudeca aceasta lucrare asupra D-lor Frati Axerio cu pretul cuprins in ultima lor oferta si autorizeaza pe Ministru sa incheie contractul”. Un argument pentru alegerea facuta se datoreaza faptului ca lucrarile deja executate de firma de constructii a Fratilor Axerio la Biserica Domnita Balasa (1882), Ateneul Roman (1887-1890), Banca Nationala a Romaniei (1888-1890) s-au dovedit de calitate, trainice si sigure.

Cu ei a incheiat, la 10 aprilie 1895, Ministrul Tache Ionescu un contract pentru toate lucrarile de stuco-marmura si tencuieli decorative pentru Sala pasilor pierduti si salile de audienta.

Merita sa aratam preocuparea antreprizei Fratii Axerio de a respecta termenul de executie stabilit la 30 iunie 1895, desi el era foarte strans, de numai 80 de zile. Calitatea lucrarilor executate in stuco-marmura la Sala pasilor pierduti si tencuielile decorative din sali stau si astazi marturie a profesionalismului acestei firme.

Dupa depunerea de catre I. Mincu, la 31 octombrie 1895, la minister a situatiei definitive a lucrarilor, se va convoca Comisia Consultativa la data de 17 noiembrie, care va incheia receptia definitiva.

Tot in primavara anului 1895 s-a hotarat incredintarea lucrarilor pentru scarile de onoare si partile ce trebuiau realizate in marmura la Sala pasilor pierduti de la Palatul de Justitie firmei Giovannozi si Angelini, care facuse oferta cea mai avantajoasa (doua sute unsprezece mii lei). Desi cea mai avantajoasa, oferta lui Giovannozi si Angelini, spunea Ion Mincu, „intrecea cu mult suma prevazuta pentru lucrarile de marmura”. De aceea, arh. Ion Mincu propune Ministrului:

• sa-l cheme la Bucuresti pe Giovannozi pentru „a trata de-a dreptul asupra preturilor ce propune”, si apoi,
• sa se suprime parti din lucrarile de marmura cele mai costisitoare precum „imbracarea partilor inferioare a stalpilor si zidurilor salii pasilor pierduti”, inlocuindu-le cu piatra artificiala.

Imediat a fost convocata Comisia Consultativa si, in prezenta arh. M. Caputineanu, Secretar General al Ministerului Lucrarilor Publice, si a ing. insp. gen. Scarlat Varnav, se aproba propunerea arh. I. Mincu de inlocuire a marmurei cu piatra artificiala la stalpi si ziduri, facandu-se astfel o economie de 100.000 lei. Se impunea pastrarea marmurei ca material la cele doua scari mari si balcoane din Sala pasilor pierduti.

In urma tratativelor pe care Ion Mincu le poarta cu Giovannozi si Angelini, acestia accepta sa execute lucrarile pentru pretul de 70.000 lei. La 26 mai 1895, se incheie un contract intre Ministerul Justitiei si firma Giovannozi si Angelini pentru executarea lucrarilor de mai sus. Termenul de finalizare a unei scari era stabilit la 12 septembrie 1895, cealalta urmand a fi terminata la 27 noiembrie 1895. De asemenea, la incheierea contractului, firma trebuia sa depuna o garantie de 10%.

Toate lucrarile de marmura, balustrade, balcoane si trepte pentru construirea scarilor de onoare au fost executate in Italia, Ministerul Justitiei platind tot transportul pana in tara.

Deoarece lucrarile nu avansau in ritmul stabilit, la 8 septembrie 1895 directorul lucrarilor, arh. I. Mincu, cere Ministerului „sa someze pe Domnii Domenico Angelini, pentru intarzierea lucrarilor.” La fel se solicita si la 17 noiembrie 1895, din cauza stadiului de intarziere a acestora.

Lucrarile de executie a scarilor de onoare si a balcoanelor din Sala pasilor pierduti vor fi finalizate de antrepriza Giovannozi si Angelini de-abia in luna februarie 1896, asa cum reiese din adresa inaintata de firma pentru a se face „receptia cuvenita”. La receptie va fi insarcinat prin procura Pietro Angelini, fiul lui D. Angelini.

Asa cum am aratat, dupa ce Comisia Consultativa a acceptat inlocuirea marmurei cu piatra artificiala la bazele pilastrilor si ale zidurilor de la Sala pasilor pierduti, lucrarea avea sa se incredinteze firmei W. Dietz. Aceasta o va realiza intr-un termen de doua luni si jumatate, pentru un pret de 20.688 lei.

As vrea sa remarc grija pe care arh. Ion Mincu o avea de a se incadra cu lucrarile in sumele prevazute prin credite, dovada fiind negocierile pe care le-a purtat in privinta costurilor privind tencuielile decorative interioare pentru pereti si plafoane la Sala pasilor pierduti, precum si la salile de audiente, dar si masurile de inlocuire a marmurei cu piatra artificiala la partile inferioare ale stalpilor si zidurilor de la Sala pasilor pierduti, in urma carora a adus economii de peste 170.000 lei.

Cred, de aceea, ca acea lege teribila din Ephes, pe care o amintea Vitruviu, care facea „pe arhitect responsabil baneste atunci cand costul lucrarilor ar fi depasit cu 25% totalul devizului”, nu-l putea afecta pe arhitectul Ion Mincu.

Ce bine ar fi daca astazi s-ar aplica aceasta lege celor ce nu au grija de cheltuirea banului public pentru diversele constructii!

La data de 15 octombrie 1895, ora 10⁰⁰, in Palatul de Justitie – Sala pasilor pierduti, va avea loc inaugurarea cladirii in prezenta Regelui Carol I, a Reginei Elisabeta, Principelui Ferdinand si a Principesei Maria, a membrilor Consiliului de Ministri, a reprezentantilor Inaltei Curti de Casatie si a directorului lucrarilor, arh. Ion Mincu.

Actul de inaugurare a Palatului de Justitie

Autor:

prof. ing. Nicolae NOICA ‒ Membru de onoare al Academiei Romane, Director General al Bibliotecii Academiei Romane

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 221 – februarie 2025, pag. 54-58