Ansamblul de la PALATUL COTROCENI (III)

Continuam sa va facem cunoscute aspecte legate de evolutia constructiva a monumentalului ansamblu de la Cotroceni.

Perioade de existenta a caselor domneSti

Componentele de baza ale ansamblului de la Cotroceni sunt cladirile care determina cele doua incinte adiacente: in­cinta principala (68,00 m x 78,00 m), cu pivotul sau compozitional – biserica – si cea secundara (58,00 m x 40,00 m), prin care se intra, de altfel, si unde se adaposteau, la ince­puturi, cherha­nalele si vitele peste noapte.

Constructiile care alcatuiau aceste curti pot fi incadrate in trei mari perioade, in functie de momentul istoric al aparitiei lor.

In perioada I (1679 – 1893), ansamblul cuprinde biserica si chiliile cu clopotnita (care separa cele doua curti), iar pe latura dinspre nord a incintei principale si, partial pe cea de est, sunt casele domnesti si, probabil, paraclisul.

Pe latura de sud s-au gasit fundatiile altor chilii si, presupunem, si ale caselor egumenesti. Din documente rezulta ca acestea, impreuna cu clopotnita, s-au daramat la cutre­murul din 8 mai 1738. Confirmarea o gasim intr-un plan, cartografiat de austriacul F. J. Sulzer, in 1781, in care sunt aratate constructiile existente la acea vreme, reprezentate cu pete negre, in timp ce chiliile de pe latura de sud sunt marcate numai printr-o linie de contur.

Casele domnesti, cladiri principale ale ansamblului, aveau parter si un etaj, pe latura dinspre est, si, partial, pe cea de nord, fapt atestat de prezenta caramizilor medievale specifice, care alcatuiesc zidurile existente. Este explicabila o astfel de dezvoltare a lor pentru ca spatiile ce vor fi fost in acest corp de cladire, la etaj in special, puteau avea fe­restre mari, prin care sa fie cuprinsa toata lunca Dambovitei, ce se intindea la piciorul dealului strajuit de cladire si impanzit de vii si livezi.

Frumusetea peisajului il va fi determinat, poate, pe Ale­xandru Ipsilanti sa ridice, la sfarsitul deceniului al optulea al secolului al XVIII-lea, foisorul sau chioscul, care i-a purtat numele si a dainuit pana in secolul al XIX-lea, catre mijloc, cand a ars, fiind apoi demolat, in 1893.

Cele douasprezece coloane ale foisorului au fost demo­late si opt dintre ele au fost utilizate de Gottereau la parte­rul corpului l. E posibil ca aceste coloane sa fi fost identice cu cele existente in palat, dupa interventia lui Gottereau. Ele poarta, pe doua dintre aba­cele unor capiteluri, urma­toarele consemnari: una cu data 1679, scrisa cu cifre ara­be si o alta, cu inscriptie slavona, 25 mai 1679 (data care difera de cea cuprinsa in pisania bisericii, care mentioneaza ince­perea constructiei la 26 mai 1679).

Intre casele domnesti si chiosc s-a descoperit o plat­forma pardosita cu placi hexagonale, din argila arsa, de o calitate deosebita.

Tot din perioada I provin si trei incaperi de pe latura de sud a incintei secundare.

Ar fi de remarcat fap­tul ca zidaria cladirilor de data mai recenta, conform planului lui Friederich Jung, nu mai era executata cu caramida subtire, folosita la zidul de incinta. Fac excep­tie numai cele trei incaperi situate pe latura de sud, mentionate mai sus, care creeaza spatii deose­bite, pe care le-am pastrat, restaurandu-le. Intere­sul particular pentru aceste spatii il constituie dispunerea ferestrelor din cele doua incaperi principale: anume cate doua ferestre mari, pe un registru superior, si cate patru mici, aproape de pardoseala, simetric plasate fata de cele de deasupra.

Aceasta repartizare a golurilor, neintalnita de noi in alte cladiri manas­tiresti, va fi fost determinata, desigur, de o anume necesitate functionala care, in ciuda investiga­tiilor facute in randul unor specialisti, a ramas neelucidata. Frumusetea compozitiei, proportia golurilor, raportul lor fata de plinul peretilor si luminozitatea spatiului sunt cuceritoare.

Cea de a doua perioada (1893 – 1937), evidenta in constituirea in timp a cladirilor care alcatuiesc Palatul Cotroceni, a fost marcata prin interventiile arhitectului Paul Gottereau.

In urma hotararii din 18 mai 1893 a guvernului roman a inceput, in acelasi an, remodelarea caselor domnesti, devenite anterior rese­dinta de vara a noilor monarhi, Regele Carol I de Hohenzolern Sigmaringen si Regina Elisabeta de Wield, pentru ca, la scurt timp, palatul sa fie trecut in folosinta tine­rei familii mostenitoare a coroanei: Principele Ferdinand de Hohenzollern si Principesa Maria de Saxa Coburg-Gotha.

Au fost restructurate vechile spatii interioare, sub as­pect functional ele trebuind sa raspunda noilor necesitati.

In planul expresiei arhitecturale, atat la interior cat si la exterior, s-a recurs la stilul specific sfarsitului de veac al XIX-lea – eclectismul francez. A fost nota caracteristica si fireasca pe care arhitectul Paul Gottereau, prin formatia sa profesionala, a adus-o nu numai aici, ci si la celelalte edificii proiectate de el in Bucuresti si in tara.

In aceasta perioada, s-a completat incinta principala cu porticul de pe latura de est, inlocuindu-se foisorul lui Ipsilanti. Au avut loc o serie de interventii la chiliile care flancheaza clopotnita, strapungan­du-se noi ferestre, axate in mod ri­guros pe intercolonamentul vechi din exterior. Prin plasarea lor deasupra locului unde se nasc arcele, aceste ferestre noi au afectat multe din boltile interioare.

Pe latura dinspre sud, se continua porticul din zona fos­telor chilii, spre a da unitate curtii.

La extremitati, existau doua im­portante cladiri, construite cu parter si etaj, avariate la bombardamentul din 4 aprilie 1944 si, ulterior, demolate. De altfel, despre cea aflata in coltul de sud-est, vorbeste si Martha Bibescu, descriind o intalnire ce a avut loc acolo si la care au participat Regele Carol al II-lea, Mihai, Mare Voievod de Alba lulia si Elena Lupescu.

In incinta secundara, s-au reamenajat grajduri, ceva mai tarziu garaje si cateva spatii de locuit mansardate. Intrucat accesul principal in palat tra­versa aceasta curte cu anexe, s-au ridicat doua ziduri, de o parte si de alta a aleii de acces, pentru a masca posibi­lele imagini mai putin placute, rezultat al acti­vitatii zilnice gospodaresti.

Clopotnita a preluat si ea expre­sia arhitecturala a etapei Gottereau, fiind remodelata. S-au prevazut aceleasi bosaje la soclu, pilastri si chiar o decoratie murala, pictata in stil Art Nouveau, in arcul dublu de peste intrare.

In cadrul celei de a doua perioa­de, sunt distincte si interventiile ar­hitec­tului Grigore Cerchez, atestate de datele mentionate pe unele planse gasite in arhiva Castelului Peles.

S-a completat astfel, la cererea Reginei Maria, aripa de nord cu spatii necesare doamnelor de onoare (un fel de apartamente duplex) si aghiotantilor. O sala de gimnastica, la demisol, prelua spatial zona unde se presupu­ne ca, la parter, va fi fost paraclisul (spatiu care va fi folosit, incepand din octombrie 1915, pentru centrala termica).

In 1925, la etajul I, arhitectul Grigore Cerchez a amenajat o sufragerie cu un foisor, dupa mode­lul celui de la Manastirea Hurezi al lui Dionisie Balaceanu.

La etajul II, se vor amenaja o mica terasa spre nord si un alt foisor, amplasate in fata salonului de pictura, creatie in stil Tudor a arhitectului K. Limann. Lucrarile au continuat cu interventiile arhitectului Grigore Cer­chez la cele doua saloane adiacente, aflate la etajul I din aripa de nord.

Sufrageria cavalerilor si sala de dans aveau o deco­ratie initiala, in stil Renaste­re franceza, respectiv stilul creat de arhitectul Charles Garnier cand a construit Opera din Paris. Acest stil este atestat si de fotografiile publicate in revista Rumänien in Wort und Bild, din 31 martie 1918. Cele doua spatii au fost remodelate in stiluri autohtone.

Intr-una din incaperi s-a facut apel la detalii de factura mol­doveneasca iar, in cea de-a doua, la detalii mun­tenesti (denumite in jurnalul Reginei Maria „Marele Salon Alb“); in pofida prezentei unei ample arcade de se­parare a celor doua saloa­ne si a diferentei de tratare decorativa, s-a obtinut un spatiu monumental unitar, de autentica expresivitate romaneasca.

In 1929, arhitectul Grigore Cerchez a realizat o completare functionala in coltul de nord-est al palatului, creand o loggie, la nivelul bibliotecii, iar deasupra ei o debara, ane­xa a dormitorului regal.

Pe acelasi etaj, trebuie sa semnalam interventiile care au avut loc la Sala Tronului, conceputa initial cu arhitectura eclectica a lui Paul Gottereau (marele Salon al principesei – stil Ludovic al XIV-lea), devenit apoi salonul de aur cu o decoratie de sorginte Secession, atat de bizara incat nu am avut curajul sa reconstituim modelajul numai pe baza fotografiilor de ansamblu.

Intr-un spatiu vid de decoratie si chiar incert ca morfo­logie spatiala, am considerat ca riscam cel mai putin daca preluam ornamentele care au rezistat timpului, pe latura din­spre parc a incaperii, o travee cu plafon boltit, alcatuit din trei cupole, travee ce a fost adaugata de Paul Gottereau vechilor case domnesti.

Interventii din aceasta perioada ar mai fi de con­semnat la etajul al doilea. In anul 1929, la doi ani de la decesul Regelui Ferdinand I, Regina Maria a dorit sa schimbe decora­tia din dormitorul sau, de inspiratie celtica, din stu­catura argintie, destul de abundenta. A ales o decoratie mai senina, dar apar­tinand tot atmosferei „Albionului“, realizata, in stil Tudor, de arhitec­tul Ion Ernest. Grinzile decorative din lemn de culoare inchisa, arcuite, delimiteaza campuri de alb stralucitor care coboa­ra pe peretii punctati cu mici ocnite sau firide.

Un semineu monumental din piatra aduce o nota medieva­la, susti­nuta ca decoratie si de un trafor din marmura de Carrara, combinat cu mici vitralii galbene. Merita un cuvant aparte frizele din lemn, montate intre grinzi. Reprezentarile acestora ne retin atentia: animale fantastice, legate cu o impletitura ve­getala, realizate intr-o expresie de factura gotica.

Am putea interpreta optiunea pentru stilul Tudor ca ar­gument in limpezirea unui alt taram de ganduri, cand a de­cis sa schimbe, in camera de alaturi, decoratia interioara, in stil Ludovic al XV-lea, expresie a ace­luiasi eclectism de sfarsit de secol al XIX-lea, cu una de factura scandinava. A dorit si a obtinut, astfel, atmosfera nordului european, prin interesante reprezentari mitologice, care definesc „micul Sa­lon norve­gian“, cum il numea Regina Maria.

Descifram, in acest context, o stare de spirit a sa, tanjind dupa taramuri inconjurate de ape, care ii amintesc de zilele unei copilarii lipsite de griji, petrecute, pana la 17 ani, in insulele Osborne sau Malta. Pe de alta parte, o incearca poate dorul de aceeasi perioada a vietii, cand isi impartea bucuriile si necazurile cu buna sa verisoara, devenita, in acei ani de despartire, Regina Maud a Norvegiei.

Acest salon, realizat catre anul 1926, ca si Salonul de vanatoare de la etajul I (care a inlocuit salonul bizantin) si salonul de pictura sau salonul oriental, cum este numit as­tazi, din aripa de nord a palatului, sunt creatia arhitectului Karel Limann (autor al ultimelor interventii de la Castelul Peles) si, partial, a arhitectului Ion Ernest.

Administratia Casei Regale de la Cotroceni s-a preocu­pat de buna gospodarire a cladirilor si parcului, pana in anul 1940, cand cutremurul din zorii zilei de 10 noiembrie a impus decizia de renuntare temporara la folosirea lui. Palatul Cotroceni a fost abandonat dupa ce a fost grav afectat de cutremur (dovada cele 38 de fotografii care au fost predate arhivei Muze­ului National Cotroceni) si apoi bombardat, in primavara lui 1944, cand a fost distrusa o parte din aripa de sud a incintei principale, unde se afla „apartamentul printului“.

Sunt de mentionat cateva interventii de natura a repara unele stricaciuni cauzate de trecerea timpului si de cutremurul din 1940. Ministerul Agriculturii si Domeniilor Coroanei a comandat o reparatie generala a palatului, lucrare incre­dintata in regie arhitectului Mario Stoppa.

In 1941, au demarat lucrarile de consolidare la clopot­nita si biserica, sub indrumarea arhitectului Petre Antonescu. Lucrarile de consolidare au continuat in 1943, sub coordonarea arhitectilor Horia Teodoru si Emil Costescu. In anul 1944 s-au reluat lucrarile de consolidare a biseri­cii, cu contributia unei echipe mai numeroase formata din arhitect V. Stefanescu, din partea Comisiei Monumentelor Istorice, arhitect M. Stoppa, din partea Administratiei Ca­sei Regale si arhitect Stefan Bals.

Dupa bombardarea aripei de sud, in aprilie 1944, s-au executat lucrari de reparatii, sub conducerea arhitectului N. Lupu si a arhitectului Stefan Bals. Toate aceste inter­ventii nu au fost considerate satisfacatoare. Astfel, in anul 1946 s-a cerut constituirea unei comisii care sa duca la indeplinire un inalt ordin de demolare a corpului princi­pal. Catre sfarsitul aceluiasi an, s-a mai initiat o actiune de refacere a palatului, la care au participat arhitectii Petre Antonescu si Horia Teodoru.

Perioada a III-a. La inceputul anului 1940, palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. S-au facut o seama de completari, modificari si consolidari, cu totul sumare (puse in evidenta, in mod acuzator de cutremurul din 1977, ale carui avarii s-au produs exact in zonele si la elementele ce fusesera afectate si la cutremurul din 1940).

Sunt de relevat, in acelasi timp, seria de interventii bru­tale din perioada 1948-1976, care au mutilat mare parte din spatiile si finisajele saloanelor palatului.

La parter.

• lampadarele baldachinului de la intrarea principala au fost demontate;

• scara de lemn sculptat din dreapta intrarii principale a fost demolata.

La etajul I:

• sufrageria veche a Regelui Carol I, in stil neo-renastere germana si salonul de aur au fost devas­tate;

• toate coloanele din piatra de Rusciuc din salonul alb au fost vopsite cu vinarom cenusiu inchis;

• toate incaperile dintre sufrageria noua (arh. Grigore Cerchez) si cuhnie au fost trans­formate.

La etajul II:

• cele doua incaperi ale copiilor de peste sufrageria veche au fost curatate de finisa­je, ca si cele doua in­caperi din zona loggiei mari, dinspre curtea principala;

• dormitorul Rege­ lui Ferdinand I a fost complet devastat;

• toate incaperile dintre aceasta camera si salonul de pictura, precum si celelalte spatii de pana la cuhnie, mai putin scara din lemn de cires (care s-a prabusit, insa, la cutremurul din 1977), au fost desfiintate.

La etajul III:

• s-au modificat ra­dical spatiile de aici si peretii acestora s-au pra­busit, de asemenea, la cu­tremurul din 1977.

Este semnificativ, insa, faptul ca, atat la cutremurul din 1940, cat si la cel din 1977 (precum si la cele care au urmat, in 1986 si, apoi, in 1990) nu s-a produs nicio fisura in zidurile ctitorite in vremea lui Serban Cantacuzino, ziduri care alcatu­iesc, in aripa de est, o buna parte din etajul cladirii.

…citeste articolul integral in Revista Constructiilor nr. 65 – noiembrie 2010, pag. 16

Autori:
dr. arh. Niculae VLADESCU
ing. Petre BADEA